O poveste trista…

Si pentru ca astăzi este Ziua internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor, un capitol dintr-o poveste, din păcate trista…

Am rămas cu V căci nu știam ce altceva sa fac…
Poate de vina a fost și educația primita, aceea de a rămâne fidela celui în bratele căruia m-am abandonat. Au urmat alte nopți de nesomn, intuiția unei greșeli, o despărțire de câteva zile, așteptarea lui si mai târziu începutul singurătății în doi. În adâncul sufletului, simțeam ca nu era cea mai buna opțiune dar am sperat ca poate ma înșel si m-am resemnat cu gândul ca el ma va acompania pe drumul vieții. Odată cu trecerea timpului am învățat sa-l iubesc si sa-l accept asa cum este. Eu am fost cea care i-am spus sa ne căsătorim pentru ca pe vremea aceea, lumea era orbita de prejudecăți si accepta greu o relație nelegalizata. Nu mi s-a împlinit visul fiecărei fete de a fi mireasa pentru ca nici de data asta părintii nu au fost de acord dar nu i-am mai ascultat.Am făcut o cununie civila doar cu câțiva prieteni si una religioasa (doi ani mai târziu) doar cu nașii.
Prima palma am primit-o în primul an de căsnicie. A fost un soc dar m-am gândit ca e doar o greșeală, un accident. Din păcate au urmat și altele….Aveam doar 22 de ani. Tot atunci am fost numita șefă de secție (cea mai tânără din istoria instituției în care lucram) funcție pe care am păstrat-o atât cât a durat căsnicia mea și care m-a ajutat mult pe parcurs căci am reușit sa trec peste toate dedicându-ma profesiei. In aceeași perioada am făcut și primul avort. Nu ma simțeam pregătită sa fiu mama si-n plus nu aveam o casa,o masa, nimic. Am crezut ca nu am ce sa-i ofer. Am crezut ca fără toate astea nu poți creste un copil.
Apoi m-am îmbolnăvit de o boala profesionala si-n aproape doua luni cât am stat internata nu a venit decât o singura data sa ma vadă. Era prea ocupat cu distracțiile…La putin timp după ce m-am întors acasă, am rămas pentru a doua oara însărcinata. Din păcate nici de data asta n-am putut păstra copilul pentru ca medicii nu mi-au dat voie. Tratamentul pe care-l luam îi putea cauza malformații micuțului. Nu aveam de unde sa știu atunci ca voi plânge nopți la rând, rugându-ma la Dumnezeu sa-mi mai dea o șansă. N-am mai rămas însărcinata… Am făcut tratamente, fără nici un rezultat. El a refuzat constant sa se supună la vreun control si-n plus relația noastră intima a fost atât de rece de-a lungul timpului încât la un moment dat a ajuns inexistenta.
Am fost bătută, umilita,disprețuită si mai ales singura, nopți și zile în sir. De ce ? Nici astăzi nu găsesc o explicație. Știu ca nu sunt femeia perfecta dar mai știu ca m-am străduit sa fiu corecta fata de el si fata de mine însămi, ca am încercat sa-i ofer dragostea mea si sa fim o familie. Până și din punct de vedere material, pe toate le-am făcut singura și uneori cu ajutorul mamei pentru ca el a avut perioade lungi în care nu a lucrat ( nu se putea adapta).
În ultimul timp trăiam într-o teama aproape permanenta. Ma cuprindea panica ori de câte ori întârzia în oraș căci știam ca va veni băut și atunci, orice as fi făcut, orice as fi spus nu era bine…trebuia sa fiu pedepsita. Învățasem sa accept loviturile fără sa mai reacționez în vreun fel, fără sa plâng, fără sa tip, fără sa ma apar de parca as fi fost un zid de piatra. Uitasem sa mai zâmbesc. Trăiam într-o crispare continua și ma refugiam tot mai mult în munca. O vreme asta a fost singura mea mulțumire dar apoi n-a mai fost de ajuns.
Asa s-au scurs 15 ani si-n tot acest timp, n-am spus nimic la nimeni, nu m-am plâns nimănui iar tăcerea asta prelungita m-a adus la un prag de depresie. Trei luni la rând, m-am tot trezit nopțile plângând, fără sa mai pot adormi. Somnul meu era de câte 3-4 ore. Una dintre persoanele cu care lucram m-a întrebat într-o zi ce se întâmplă cu mine și fără sa ceara prea multe explicații mi-a propus sa fac un tratament. Am acceptat conștientizând ca nu mai pot continua astfel, ca e periculos si ca ma autodistrug. a fost un soc sa constat ca un străin a putut sa-mi vadă deznădejdea si cel cu care dormeam în pat nu. A fost ca un dus rece care m-a determinat sa iau o decizie.
15 ani,o viata de om…iluzia dragostei,căsnicie la început cu speranța ca iubirea poate rezolva orice,apoi dezamăgirea,singurătate,lipsa de comunicare,lacrimi,certuri,câte un gest drăguț uneori care nu mai poate rezolva nimic si aceasta amânare”vorbim mâine”iar acest mâine nu mai vine niciodată…Apare obișnuinta și rămâne doar ea distrugând tot ce e mai bun. Poate tot din obișnuintă sau din lașitate am trăit lângă un om care în ultimii 5 ani n-a făcut un gest de mângâiere,nu m-a atins decât cu câte o palma uneori,nu m-a iubit,cred ca nici nu m-a urât ci doar i-am fost indiferenta.Eram acolo în casa,proprietatea lui,femeia lângă care putea sa meargă cu capul sus în fata celorlalți..Unde am greșit eu, ce anume n-am știut sa fac?Am dăruit prea mult și am cerut prea putin? Am încetat de mult sa mai fiu eu cea adevărata ,m-am transformat ca sa-i fiu lui pe plac și poate aici am greșit cel mai mult…Suferința apare atunci când așteptam ca ceilalți sa ne iubească în felul dorit de noi si nu asa cum ar trebui sa se manifeste iubirea-liber,nestăpânit,călăuzindu-ne cu forța ei,împiedicându-ne sa ne oprim…Adevarul este ca după 15 ani nu ma cunoștea deloc,nu știa cum sunt și de aceea nu știa nici ce-mi doresc.Ca sa ma înțeleagă ar fi trebuit sa meargă cu sufletul deschis pe drumuri pe care doar eu am mers,sa simtă anumite momente asa cum le-am simțit eu,sa asculte cuvintele pe care nu le-am spus niciodată cu voce tare.A ucis tot ce aveam mai frumos,am uitat sa mai trăiesc,sa mai iubesc. Daca au fost momente petrecute împreună de care sa-mi amintesc cu plăcere? Nu. Tot ce începea frumos, se termina urât .Si pâna la urma am hotărât sa plec.
Am lăsat totul în urma (trecutul, persoanele dragi) încercând cu disperare sa îngrop amintirile si motivele ce m-au determinat sa aleg un alt drum. Am ales depărtarea si am plecat într-o alta tara, fara sa am nimic stabilit dinainte acolo, un contract de munca sau altceva ci doar o casa unde sa stau, la verii mei. Cineva mi-a spus ca ma admira pentru curajul de a pleca asa. Eu nu l-as numi curaj ci mai curând lașitate pentru ca pur si simplu am fugit, sau nebunie..
De multe ori am fost măcinata de îndoieli căutând răspunsuri pe care nu le găseam nicăieri ce ma determinau sa ma gândesc la o posibila întoarcere. As fi vrut ca cineva sa-mi spună : „mergi mai departe, continua acest drum căci într-o zi vei găsi o fărâma de fericire” sau ” oprește-te căci totul e în zadar; nimic din ceea ce faci sau vei face nu-ti va aduce bucurie.”
Uneori erau clipe în care ma întrebam daca am procedat bine si apoi îmi apăreau ca niște clișee momentele de umilință, de agresivitate, de dispreț, si ma gândeam ca nu trebuie sa-l găsești vinovat pe celalalt pentru situația în care te afli si nu trebuie sa te crezi mai bun. Tot ce trăiești meriți iar daca suferi prin acceptare, atunci suferi din prostie. E foarte dureros când se sfârșește ceva dar sunt momente când trebuie sa ai curajul de a înfrunta o mare durere pentru a le evita pe cele mici si trenante care te mănâncă încetul cu încetul.

Descoperă mai multe la La mine în suflet

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

4 comentarii la „O poveste trista…”

  1. Un artist poate să scrie așa ceva din pură imaginație. Chiar cu toate aceste detalii, pe care numai cineva care le-a trăit le poate cunoaște și reda. Dar desigur că ne putem documenta… Repet, un artist poate orice. Eu așa sper, după ce toată seara v-am citit tot felul de alte povestiri și m-am convins că tocmai am descoperit o comoară. Dar un artist este și el un om. Și oricât de valoros este omul, el poate întâlni prin voia întâmplării, un alt om care să nu-l merite. Degeaba cântă o pasăre frumos, dacă vânătorul este surd și se bucură doar la acel pac! pe care i-l scoate arma sa. Sau un orb calcă în picioare floarea, cu cea mai mare inconștiență. Nici n-a știut peste ce a trecut…
    Deci repet: sper că această poveste este doar o ficțiune și nu o relatare a propriei vieți. În caz contrar însă… vreau să mă bucur împreună cu dvs că ați scăpat. Sunteți o învingătoare și înțelegerea minunată de care ați dat dovadă, o veți îndrepta spre alte orizonturi de acum înainte. Da, este adevărat, oamenii nu sunt negri la suflet, ci numai în tonalități de gri. Dar în amestecul acesta fiecare dintre noi trebuie să își dea silința să amestece cât mai mult alb. Nu altora, ci sieși!

    Apreciat de 3 persoane

    Răspunde

    1. Mi-am dorit din tot sufletul sa fiu „o artista” a scrisului dar nu sunt decât un om obișnuit care-si scrie gândurile. Nu am talentul necesar si cred ca nici nu am muncit suficient de mult pentru a ajunge la un alt nivel. Nici o imaginație debordanta nu am asa ca scrierile mele se rezuma la trăirile zilnice, la experiențele mele si a celor din jur. Mi-ar fi plăcut sa pot descrie mai bine oamenii pentru ca-i iubesc asa cum sunt cu toate defectele si calitățile lor…Scrierile mele sunt nimic pe lângă ale dv. dar multumesc mult pentru apreciere. Adresându-i celuilalt o vorba frumoasa, de încurajare, îi dai o motivație pentru a continua…Încă o data, multumiri!!!

      Apreciat de 3 persoane

      Răspunde

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.