Neîncredere…

În ziua de azi oamenii își ascund după un zâmbet plânsul sufletului. Le este teama sa arate ceea ce simt cu adevarat. Daca cineva îi arata cu degetul sau daca râd de durerea lor…Si totuși, o îmbrățișare ar putea opri o mie de lacrimi daca le-am permite celor care vor sa ne-o ofere, sa se apropie de noi…Ar fi ca o atingere interioara, ca o mângâiere a sufletului…Asa cum un simplu zâmbet ar putea lumina si chipul nostru întunecat de vreun gând dureros. Refuzam însa de cele mai multe ori acea îmbrățișare pentru ca nu avem încredere în sinceritatea ei; de prea multe ori ni s-a spus ca manifestările si atitudinile oamenilor sunt înșelătoare. Ucidem si zâmbetul înainte de a-si face apariția cu o privire plina de îndoiala si aproape dura…Cine sa se apropie de noi atunci…???

Apoi ne lamentam: ca suntem prea singuri, ca povara noastră e prea grea, ca oamenii sunt răutăcioși, ca nu știu sa ofere nimic necondiționat, ca suntem invidiați, bârfiți…Oare nu am devenit prea suspicioși? Oare nu ni s-a inoculat de-a lungul timpului aceasta teama de ceilalți pentru ca orice uniune sa nu mai fie posibila? Ne izolam singuri si apoi dam vina pe cei din jur. Prea mult ne afectează părerea altora si prea putin acceptam gândul lor curat…