Într-o dimineața a apărut pe neașteptate toamna…pentru a ne aminti (pentru a câta oara?) cât de efemeri suntem…
A bătut sfios într-o raza si încet, încet a început sa picteze natura în toate nuanțele de galben si rosu…
Adieri ușoare de vânt dezbracă pomii de hainele cu care s-au învesmântat în primăvara…si norii gonesc uneori pe cerul plumburiu…
Lumina pătrunde lina printre ramurile codrilor seculari…
„Codrilor bătuți de ploi
Hai sa plângem amândoi.
Tie ca-ti pica frunza
Mie ca-mi trece vremea”
Zilele devin tot mai mici si mai cărunte….Grădinile se gătesc cu varietăți de crizanteme. Cuiburile rămân goale…Pustii sunt lanurile si câmpiile….Vântul sufla din ce în ce mai rece si stinge fărâma de viata din natura…
„Mi-aplec din nou urechea
Sa înțeleg cuvântul
S-ascult ce spune ploaia,
Si-apoi ce spune vântul
Si dezlegându-mi mintea
De gândurile rele
Sa înțeleg mesajul
Covorului de stele.”
Toamna, toamna…!!! Gândurile mele tipa a pustiu…pentru ca si-n sufletul meu au îngălbenit sentimentele. Dorurile plâng absenta celor care au plecat în acest an, fara a se mai întoarce…
„Toamna în sufletul meu
Nori de ceata ma apasă greu
Toamna în sufletul meu
Prin parcuri goale-mi pare
Ca ma plimb mereu…”
Descoperă mai multe la La mine în suflet
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
La mine în suflet 