Povestea păsării…

Povestea păsării lui Paulo Coelho, vine se pare, de la un gând a lui Nietzsche:

„Femeile, au fost tratate pâna acum de barbati ca niște păsări rătăcite din drum, care au coborât din înalturi pâna la ei: ele treceau drept fiinte mai delicate, mai vulnerabile, mai sălbatice, mai ciudate, mai fermecătoare decât bărbații dar care trebuie închise în colivii pentru a nu-și lua zborul.”

În realitate, femeile dispun de o forță interioară impresionantă. Altfel cum ar putea suporta cu stoicism, atâtea, de-a lungul vieții?

Si, „colivia” fie ea fizică sau psihologică, întotdeauna ucide: dragostea, încrederea, respectul…totul.

Si iată povestea:

” A fost odată o pasăre. Împodobita cu o pereche de aripi desavarsite si pene stralucitoare, colorate si minunate.  În sfârșit, o vietate creată ca să  zboare libera si slobodă în cer, să-i bucure pe cei care o zăresc.

Într-o zi, o femeie văzu pasarea și se îndrăgosti de ea. Îi urmări zborul cu gura căscată de uimire, cu inima bătându-i mai repede, cu ochii strălucindu-i de emoție. Se îndemna să zboare împreună cu ea si amândouă călătoriră prin cer într-o armonie desăvârșită. Ea admira, venera, proslăvea pasărea.

Dar îi veni atunci un gând: poate ca pasărea voia să cunoască cine știe ce munți îndepărtați. Și femeia se simți înfricoșată.  Înfricoșată că nu va mai simți niciodată același lucru pentru altă pasăre.
Și se simți invidioasă, invidioasă pe capacitatea de zbor a păsării. Si se simți singură. Și cugeta: ” Am sa instalez o capcană. Data viitoare când va veni pasărea, ea nu va mai pleca.”

Pasărea, îndrăgostită si ea, reveni a doua zi, căzu în capcană si fu închisă în colivie.

Și ea privea zilnic pasărea. Avea la dispoziție obiectul pasiunii sale si-l arata prietenelor ei care comentau: ” Dar tu ești cineva care are totul.” Între timp, începu să simtă o ciudată transformare: cum avea pasărea la dispoziție și nu mai era nevoită să o cucerească, își pierdu interesul pentru ea. Pasărea, nemaiputând să dea glas sensului vieții sale, începu să slabeasca, pierzandu-si strălucirea, se urâți – și femeia nu-i mai dădea nicio atenție, multumindu-se doar să o hrănească si să-i curățe colivia.

Într-o buna zi,  pasărea își dădu duhul. Femeia fu cuprinsă de-o adâncă tristețe si-si ducea zilele cu gândul la ea. Nu-si amintea însă de colivie, își aducea aminte doar de ziua când o văzuse pentru prima oară zburând mulțumită printre nori. Dacă s-ar fi observat pe sine însăși, ar fi descoperit că ceea ce-o emoționa atât de mult la pasărea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei în mișcare, nu trupul ei fizic.”

Fără pasăre si viața ei își pierdu sensul si moartea veni să-i bată la ușă. ” De ce ai venit?”, o întrebă ea pe moarte. ” Pentru ca tu să poti zbura iarăși cu pasărea în cer.”, răspunse moartea. ” Daca ai fi lasat-o sa plece si să se întoarcă nestânjenită, ai fi iubit-o si admirat-o și mai mult; acum însă ai nevoie de mine ca sa o reîntâlnești.”

„