Ricardo…

Pe Ricardo l-am cunoscut într-o dupa-amiaza placuta de mai când soarele zâmbea printre pomii înfloriți si străzile erau pline de oameni ce iesisera sa se bucure de primăvara. M-am întâlnit cu mama sa la o cafenea si apoi ne-am îndreptat spre casa pentru a-mi face cunostinta cu cel pe care urma sa-l îngrijesc. Nu înțelegeam prea bine spaniola dar cred ca m-a întrebat daca sunt destul de curajoasa si mi-a spus ca spera sa nu ma sperii atunci când o sa-l văd.

Am intrat într-o casa mare cu trei etaje. Am urcat scările de marmură impresionată de ceea ce vedeam în jurul meu si ne-am oprit la primul etaj împărțit între o bucătărie mare cum doar prin filmele americane vezi, o baie, sufragerie si o camera de zi. Mi-am plimbat privirea roata doar atât cât sa vad într-un colț un pian cu câteva fotografii pe el, candelabrul din cristal, si apoi… Într-un scaun special adaptat, stătea Ricardo cu capul ușor aplecat într-o parte si saliva curgându-i în colțul buzelor. M-a privit cu ochii stralucind de emoție ca un copil ce se bucura de o jucarie noua si a ridicat mâna dreapta pentru a ma saluta. Mama sa a făcut prezentările iar el a cerut sa-i aducă o tablita pe care era scris alfabetul si a început sa-mi arate cu degetul, literele, una câte una: R-I-C-A-R-D-O. Aceea era una dintre metodele prin care comunica cu ceilalți. Cealalta, pe care aveam sa o folosim în conversatiile noastre mai târziu, era limbajul semnelor pe care a trebuit sa-l învăț. De fapt el m-a învățat

L-am privit câteva momente în tacere: era un baiat de 28 de ani cu trăsături frumoase dar cu un ochi imobil ce lacrima continuu, gura putin strâmba si jumatatea dreapta a capului, fara par. Nu era hidos, nu aveam de ce sa ma sperii dar cu siguranta aveam pentru ce sa simt compasiune. Apoi am văzut aparatul de aspirație si m-am uitat la gâtul lui ca sa vad daca are tracheostomie. Era acolo. Mai târziu aveam sa descopăr si gastrostoma prin care era alimentat. Nu felul în care arata îți dădea fiori ci viata pe care o trăia. Dar oare o trăia? În felul lui, da. Din amintiri. Îsi amintea tot pâna la momentul accidentului. Apoi nimic. Dacă îl întrebai ce a făcut ieri nu stia sa-ti raspunda, însă stia sa vorbeasca în engleza si în franceza, stia scoala la care a învățat, își amintea numele colegilor si mai ales al Luciei. Pe ea o pomenea des. La început nu am îndrăznit sa întreb cine era acea fata si ce s-a întâmplat cu ea. Mult mai târziu, aveam sa aflu ca a fost dragostea lui dintâi si de pe urma. Nu a mai apucat sa aiba altele.

Era o atmosfera sumbră în casa. Ricarda, (asa o chema pe mama lui), ma ajuta dimineața la curățenie, apoi se așeza pe canapea si stătea acolo toata dupa-amiaza. Era trista ca Livia, care până atunci îi fusese sprijin, se marita si o părăsea. La început mi s-a părut o dovada de egoism tristețea aceasta exagerată, si poate chiar era dar pe parcurs, când am aflat mai multe detalii despre viata acestei familii, am înțeles ca plecarea fiicei a însemnat de fapt, începutul sfârșitului si probabil, în adâncul sufletului, Ricarda intuia ca asta se va întâmpla. Dar nici nu putea sa-i pretindă Liviei sa renunțe la viitorul pe care l-a visat probabil de atâtea ori cu ochii deschiși, pentru a-si ajuta fratele. Ar fi fost un sacrificiu prea mare si deja facuse câteva: a renunțat la prima dragoste si la Univesitate. Acum, avea un drum al ei pe care trebuia sa-l urmeze. Unii oameni cad si nu se mai pot ridica. Aceștia au nevoie de ajutor dar daca nu sunt capabili sa recunoască asta atunci nimeni nu-i poate ajuta. Prea preocupați de suferința în care se scufunda, își petrec mare parte din timp plângând-si durerea si făcând abstracție de toate persoanele din jur care cerșesc un pic de atenție…Cam așa era Ricarda când am cunoscut-o…Nu se bucura de nimic: nici de nepoti, nici de cei trei copii, nici de nunta care se apropia. Privea îngândurata pe geam cu privirea pierduta în zare.

Ricardo, era fiul cel mic si pe el mama îl transformase în centrul atenției pentru ca era cel neajutorat si pentru ca doar sufletul unei mame poate pricepe câtă durere poate sa provoace un fiu condamnat sa trăiască în strânsă dependenta de cei din jur.

Acum când scriu, ma gândesc ca exista oameni care nu sunt tintuiti într-un scaun cu rotile, care pot mânca singuri, pot respira fără aparate, pot duce o viata normala si cu toate acestea sunt mereu dependenți de o alta persoana de care nu se pot desprinde. Poate de partenerul de viata, de părinți, sau de cercul de prieteni…O astfel de persoana era Emilio, fiul cel mare, care căzuse în patima drogurilor si a băuturii împreuna cu soția. Nu lucrau nici unul nici altul. Pe el îl mai lua tatăl din când în când la lucru, sa mai faca câte ceva dar mergea o zi si apoi renunța. Pe copii (o fata de 8 ani si un baiat de 3) îi ducea la bunicii materni sau îi lasa la Ricarda. Aici erau bine alimentati dar tristi pentru ca, așa cum am mai spus, atmosfera în casa era sumbră.

O familie bogata cu sapte masini în garaj dintre care trei marca Mercedes, cu o vila, asa cum am mai spus de trei etaje având lift interior pentru ca Ricardo sa poata fi transportat de la un etaj la altul, o vila a caror pereti ascundea o imensa suferinta. Ricarda îmi spunea adeseori:

„Vezi, oamenii care trec pe strada privesc aceste ferestre si se gândesc ca dincolo de ele este fericire, lipsa de griji si liniște dar ei nu știu ca eu ma simt aici ca într-o colivie. Nu-mi trebuie, nu mi-au trebuit toate astea. A fost orgoliul soțului, dorința lui de a arata lumii ca poate acumula tot mai mult. Si tot din vina lui trăim tragedia de astăzi. L-a luat pe Ricardo sa-l ajute la un acoperiș fara sa-l asigure cu nicio frânghie si copilul a căzut. Parte din emisfera cerebrala stânga i-a ramas împrăștiată pe caldarâm. Zece operații. Ma mir cum de mai trăiește. De fapt mi-am dorit foarte mult sa trăiască si de aceea am mers cu el la toti doctorii cunoscuți. Nu-mi dădeam seama atunci ca îl condamnam la o îndelunga suferința. Si pe el si pe noi toti, cei din jur. Nu puteam sa-l pierd. Nu pe el: cel mai mic, cel mai frumos, cel mai deștept…A fost fotomodel, a câștigat multe trofee la ciclism, stia sa cânte la pian, îi plăceau cărțile si fetele… Si acum? Ce e acum? O leguma. Nu mai vrea sa faca nimic. Nu mai depune niciun pic de efort. La început avea un fizioterapeut care venea în fiecare zi si chiar făcuse ceva progrese. La început mai avea speranța. Apoi, Lucia venea din ce în ce mai rar si foștii colegi la fel până într-o zi când nu a mai venit nimeni. Asta l-a demoralizat. Asta si faptul ca se îneca des, iar eu trebuia sa-l aspir, ca mergeam foarte des la urgente ba pentru o pneumonie, ba pentru ca se înfunda sonda, ba pentru ca făcea aritmie, si pentru multe alte motive. Știi? În realitate Lucia l-a înșelat chiar imediat după accident. Si știi cu cine? Cu soțul meu, cu tatăl lui. Da, e asa cum îți spun. I-au văzut colegii în mașina sărutându-se în parcarea spitalului. Si Ricardo o striga. Încă o așteaptă.”

Ricardo privea cu atenție buzele mamei iar eu priveam muta de uimire când la unul când la altul. Nu putea fi adevărat. Credeam ca fabulează. De fapt nici azi nu știu daca era adevărat. Poate ca ea îl învinovățea atât de mult pe soț pentru cele întâmplate încât îl transformase într-un monstru. Până la urma, după ce băiatul a murit, ei s-au despărțit judecându-se timp de patru ani pentru a face partajul. Si de parca nu ar fi fost de ajuns, în tot acest timp cât a durat procesul, ea a fost nevoita sa ceara ajutor la Crucea Roșie. Între timp Emilio, băiatul cel mare divorțase si se lupta pentru custodia copiilor iar Lidia plecase în Franta. Familia s-a destrămat, bogăția s-a împrăștiat…

Îmi amintesc faleza, plaja cu locul special amenajat pentru cei care foloseau un scaun cu rotile si zâmbetul lui Ricardo când privea fetele. Un zâmbet ștrengăresc, ca si atunci când avea 18 ani, de parca nu era conștient de neputința lui. Avea un scaun electric pe care-l putea dirija singur dar nu făcea asta decât atunci când era doar cu mine. În preajma părinților, lasa capul în piept si se lasa dus. Era supărat pe ei. Credea ca nu s-au străduit suficient, ca nu au vrut sa-l mai duca la spital dar nu era adevărat. Au făcut mai mult decât ce le-a stat în putința. Nu știu daca altcineva ar fi fost capabil de atâtea sacrificii. Si cu ce preț?

Îmi amintesc soarele care se ascundea în hăul oceanului si liniștea care încet, încet punea stăpânire pe noi. Ricardo privea orizontul. Oare ce gândea?

Ori de câte ori îmi doresc mai mult, îmi amintesc de aceasta familie, de bogăția si de suferința ei si-mi spun ca probabil nimeni nu este pe deplin fericit. Întotdeauna exista si ceva care doare, care lipsește…Si nu trebuie sa judeci un om după aparente. Nu ai de unde sa știi ce tragedii se ascund în sufletul lui, ce roman trist i-a scris destinul.