Gând de Duminica…

(Dregătorul bogat – păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27

În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Ştii poruncile: «Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta». Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Dregătorul acesta (oarecare) care a venit în fata lui Iisus întrebând cum poate dobândi viata veșnica era în realitate o persoana aproape perfecta pentru ca, asa cum a mărturisit, păzea poruncile încă din tinerețile sale, adică de când a început sa înțeleagă cu adevărat diferența între bine si rău. Erau legi pe care le respecta în relația cu ceilalți: „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta», însă nu ni se spune nicăieri daca si în relația cu Dumnezeu era la fel de corect, daca în respectarea acestor legi punea si un pic de iubire, un pic de dumnezeire. Chiar si asa, câți dintre noi se pot lauda cu respectarea întocmai a poruncilor încă din tinerețe? Cred ca foarte putini sau poate niciunul. Asta ma duce cu gândul la femeia adultera adusa de catre farisei în fata lui Hristos pentru a fi judecata după legea cea nou (cea veche prevedea omorârea cu pietre) si aceasta era în realitate o ispita pentru ca oricare ar fi fost răspunsul dat de Iisus ar fi putut fi acuzat fie de încălcarea legii vechi fie de cea a Romei, singura în măsura sa dea o sentința de moarte. Însa, fara sa dea vreun semn ca a auzit întrebarea lor, El S-a oprit si, lăsând privirile spre pământ, a început sa scrie pe nisip. Biblia nu ne spune ce anume a scris dar Sfinții Părinți sunt de părere ca era o lista cu toate pacatele celor adunati acolo. Si apoi a urmat „verdictul”: „Cine dintre voi este fara de păcat sa arunce primul cu piatra în ea… Si plecându-Se iarăși, continua sa scrie” Dar cine este fara de păcat???

Revenind la dregătorul nostru, un oarecare (sa fi fost toti onesti, cu frica de Dumnezeu dar legati de avuție?), Iisus îi cere sa se lepede de avere, sa o împartă săracilor si sa-i urmeze Lui ca sa poată dobândi viata de veci însă acesta nu poate îndeplini aceasta porunca. Lepădarea de cele lumești i se pare imposibila si atunci apare întrebarea, în realitate ce iubea mai mult: banul sau pe Dumnezeu? Aceasta chemare le-a fost făcută si apostolilor care au lăsat fara cârtire tot ceea ce făceau, si-au părăsit familiile si i-au urmat Lui. Bărcile lor de pescuit erau doar un mijloc de subzistenta si nu se simțeau în niciun fel legati de acestea si poate ca plecarea lor de lângă familii însemna o gura în minus de hrănit. Oricum, se pare ca mai ușor îi este săracului sa renunțe la puținul sau decât bogatului la averea sa sau macar la o parte din ea.

Nicăieri nu se spune ca este greșit ca oamenii sa năzuiască la o stare buna însă da, este greșit ca aceștia sa faca din aceasta năzuința singura rațiune de a trai. „Arhimandritul Serafim Alexiev puncta faptul că ocupațiile pă­mântești și interesele noastre nu sunt un păcat, ci împătimirea către acestea. Omul poate să aibă multe averi, dar inima lui să nu fie legată de acestea, ci neîncetat să bată pentru Dumnezeu. Pe de altă parte, omul poate să nu deţină nimic, însă dacă este împătimit în cele pământești, e ca și cum ar păcătui prin posedarea lor.”

Si iată o pilda din culegerile de învățături patristice:

„O ascetă a cunoscut un părinte înzestrat cu discernământ și voia să se folosească de acest prilej pentru a afla dacă umblă drept pe calea nevoințelor ei. Așadar, i-a spus:

– Părinte, până astăzi am postit două sute de săptămâni, de fiecare dată câte șase zile. Țineam post negru șase zile încontinuu și alte șase zile mâncam hrană normală. Am citit și am învățat pe de rost Ve­chiul și Noul Testament. Vreau să-mi spui acum ce-mi lipsește pentru a completa acest canon al meu.

– Și ce ai câștigat din toate acestea? Ai ajuns să socotești ocările pe care le primești cinstiri și binecu­vântări?

– Nu!, i-a răspuns aceasta. N-am ajuns până la această măsură de virtute.

– Ai ajuns în punctul în care vătămarea sau pa­guba pe care ți-o aduc ceilalți să o socotești câștig? Îi consideri pe străini ca pe rudele tale după trup? Soco­tești sărăcia belșug?

– Deloc!, i-a răspuns aceasta.

– Așadar, a zis părintele, toată osteneala ta a fost în zadar. Vânare de vânt. Cu nimic nu te-ai folosit din toate câte ai făcut. Doar te amăgești pe tine, umblând pe calea ascezei. Mergi și lucrează asupra sinelui tău, căci pentru el n-ai făcut nimic.” -sursa: ziarullumina.ro