De la una la alta…

Am vrut sa scriu despre o persoana pe care am cunoscut-o deși nu ma pricep prea bine la descrierea personajelor (dar asta în alta postare) si m-am trezit vorbind despre relații…

Tot vorbim despre dragoste dar în realitate cred ca nu mai suntem capabili sa trăim acest sentiment profund, cu tot sufletul si cu tot gândul. Nu mai știm sa construim o relație puternica care sa dureze o viată. Aceste „construcții” nu prea mai exista în ziua de azi. La cea mai mica adiere „castelul” se năruie si dispare. Poate pentru ca renunțam prea ușor la lupta cu gândul ca nu merita, ca oricând putem gasi un altul (alta) mai bun. Știu eu? Exista cineva fara defect? Omul perfect? Nu. Dar exista compatibilitate: acea uniune de idei, de dorințe, de gesturi, de tăceri. Acolo sau asta trebuie sa căutam. Apoi, poate ca, nu mai știm sa iubim cu gesturi mărunte, sa vedem dragostea în cafeaua pe care ti-o face dimineața, în grija ce i-o porti când iese pe usa, în îmbrățișarea cu care-l aștepți când se întoarce, în acel „totul va fi bine” când te simți fara vlaga, descurajata, trista, în posibilitatea de a-i spune tot ce simți, tot ce gândești, în încrederea pe care ti-o transmite atunci când te îndoiești. Si cine stie, poate ca nu suntem capabili sa-i acordam celuilalt libertatea de care are nevoie pentru ca dragostea nu trebuie sa sufoce, e nevoie si de timp petrecut împreuna dar si de timp petrecut separat: fiecare cu prietenii, cu gândurile sau cu plăcerile lui. Ma refer la micile plăceri: o carte, un meci, un film, o plimbare printr-un centru comercial.

Da, sa mentii o relație nu e ușor. Poate nu e chiar o lupta dar e nevoie de o oarecare înțelepciune, e puterea de a face compromisuri de a accepta ca si celălalt are defectele lui cu care trebuie sa înveți sa conviețuiești, e respectul pe care i-l arati chiar si atunci când te enervează, este iertarea pe care i-o acorzi si pe care ti-o acorda pentru micile greșeli, este dorința de a păstra un echilibru pentru ca relatia sa dureze si „castelul” sa nu se năruie…