Brâncuși și Sorescu

Astăzi ne amintim de Brâncuși (născut la data de 19 februarie 1876 în Hobița), acest artist de renume mondial căruia statul român nu i-a recunoscut măreția, ba mai mult, a încercat să-i darâme ”Coloana infinitului” pe motiv că e lipsită de importanță. Dar, din fericire, ba tractorul s-a ridicat pe două roți ca un cal nărăvaș, ba s-a rupt lanțul legat de coloană și aceasta a rămas în picioare. De asemenea, se spune că Brâncuși a făcut o ofertă generoasă statului român, aceea de a-i lăsa moștenire mai multe lucrări și chiar atelierul său din Paris, pe care statul a refuzat-o cu nonșalanță, pe motiv că ”era un reprezentant al burgheziei decadente.” Printre cei care au semnat refuzul operelor s-au aflat George Călinescu, Geo Bogza, Alexandru Graur şi Mihail Sadoveanu.

Se pare că niciodată nu am știut să ne recunoaștem și să ne susținem valorile. ba dimpotrivă, mânați de răutate și invidie, am încercat să le închidem calea, așa cum facem și în zi de azi.

Oricum, Academia Română, pe vremea lui Răzvan Teodorescu, a dat un comunicat, prin care infirma informația referitoare la oferta lui Brâncuși spunând că de fapt ceea ce au semnat cei mai sus menționați era neacceptarea sculptorului în rândurile membrilor Academiei Române.

Brâncuși nu a fost doar sculptor, fotograf (peste 1400 de fotografii realizate) ci și un mare gânditor care a introdus filosofia în sculptură, susținând că „sculptorul este un gânditor, iar nu un fotograf al unor aparenţe derizorii, multiforme şi contradictorii”.

”Nu vă pierdeţi timpul să luptaţi între voi pentru a deveni voluminoşi şi mari, fiindcă nu e nici o diferenţă între mare şi mic! Esenţa frumuseţii e aceeaşi… adevărul absolut e inviolabil. Şi nu uitaţi că suntem toţi nişte mucegăiţi pe o bilă călătoare prin spaţiu nu vă umflaţi fiecare cu câte un succes anume, căci suntem toţi în aceeaşi găleată.”

”Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.”

”Un înţelept face din veninul său interior remediu pentru sine; sau precept de tămăduire pentru semeni… Însă cine nu se luptă în contra Răului, s-a şi predat deja inamicului.”

”Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.”

”În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…”

”Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.”

”Am impresia că viaţa oamenilor se desfăşoară pe o bază greşită. Există o gravă neînţelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viaţa însăşi, globul acesta pământesc care se învârteşte în haos şi îi poartă în mersul lui prin veacuri. Ceea ce le lipseşte oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă. Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiţi de aparenţe şi se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii şi care ferecă spiritul în închisoarea conformismului. Întotdeauna, ceea ce m-a susţinut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieţii, am ştiut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Şi nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viaţa, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”

”În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.”

Nici pe Marin Sorescu să nu-l uităm, născut și el tot într-o zi de 19 februarie 1936 la Bulzești, județul Dolj. A fost remarcat în timpul vieții pe aproape toate continentele, lucrările sale fiind traduse în peste 20 de ţări.

Este cunoscut ca poet, prozator, dramaturg și traducător (a tradus integral, în limba română, creația poetică a lui Boris Pasternak, în volumul ”Lirice”) dar mai puțin ca pictor deși a avut mai multe expoziții atât în țară (București, Cluj-Napoca, Brașov) cât și în străinătate (Irlanda și Franța).

https://fundatiamarinsorescu.eu/

Am zărit lumina

Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.

---

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea ființei mele
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna și stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Și mă trezesc în fiecare dimineață
Cu o senzație de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât și am iubit, am învățat să citesc
Și chiar am citit niște cărți
Am vorbit cu oamenii și m-am gândit,
Am fost bun și-am fost frumos…

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

---

Hibernăm.

Trăim din amintiri, hibernam în vizuina
Unei frumoase intamplari, care se-ndeparteaza.
Intre vinovăție si – așteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Așteptam cu mana streașina la inima.
Si ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne păstram calmul.
„Nu se lipeste mancarea de mine” – zici
Uite-asa nimic n-are gust, când suntem despărțiți.

Sânul tau mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Asa trezești în mine speranta.

---

Copacul

În ploaie, rezemat de un copac.
El are legătură cu pământul.
Şi simt sub coaja-i, palma bătucită,
Cum freamătă, cu ceru-n el, Cuvântul.

Din când în când trăzneşte mânios
Şi se răzbună norii în furtună.
Un fulger de-o veni, rătăcitor,
Deodată amândoi l-om frânge-n mâna.

Cuprins de laşitate, fug pe câmp
Şi picurii mă-ndoaie de mijloc.
El îşi asumă riscul verticalei,
Dispus în orice clipă să-şi dea foc.

Singurătatea asta care fuge…
Singurătatea lui înfiptă-n lut…
Mă-ntorc plângând şi îl cuprind în braţe.
Furtuna grea ne ţine de urât.