Mătușa Silvana

Pe mătușa Silvana, cum îi spun majoritatea pe aici, am cunoscut-o într-o Duminică, bineînțeles la biserică. Unde altundeva ai putea încerca să pătrunzi cercul invizibil al unei comunități închise ca cea a unui sat îmbătrânit în care fiecare e neam cu fiecare, și-n care oricine cunoaște povestea celuilalt încă dinainte de a se naște. Pe a mea nu o cunoaște nimeni și probabil  multă vreme va rămâne o enigmă, pentru că sunt foarte scumpă la vorbă când vine vorba propria-mi viață, oricât ar încerca femeile de pe la porți să mă descoase. Eu sunt pentru o toți o ”vinitură”, femeia lui Ovidiu nepotul preotului Nicolae. Și din tot neamul lor, al nepoților și strănepoților de preot, eu sunt prima care după mulți ani, am călcat în biserica în care acesta a slujit. 

Toate capetele s-au întors către mine când am deschis ușa sfioasă iar eu simtindu-ma studiată, analizată din cap până-n tălpi, și cu ”ciufuleala” (porecla) deja pusă, nu știam cum să mă fac mai mică și mai mică ca să încap în cel mai îndepărtat ungher. Dar o bătrână m-a luat de mână și mi-a șoptit la ureche ”Uite, acolo e locul tău!„ și mi-a arătat o bancă cu pupitru, taman în mijlocul bisericii. Nu îndrăzneam să merg atâta, așa că i-am răspuns rușinată că prefer să rămân acolo unde mă aflam dar n-a fost chip să o înduplec pe bătrâna care mai mult m-a târât către marginea băncii cu pricina și mi-a făcut semn să intru până la perete. Am plecat capul și m-am supus ca să nu mențin și mai mult privirile ațintite asupra mea. Acolo, în spațiul acela mic dintre bancă și pupitru m-am pus în genunchi și m-am făcut nevăzută. Apoi, după un timp, glasul preotului paroh a sunat ca o bubuitură ”Iată! avem printre noi pe soția nepotului preotului Nicolae, protopop. S-au întors definitiv în țară, să întregească comunitatea noastră. Să le urăm bun venit!” Și iarăși o mulțime de ochi m-au privit curioși dar sunt convinsă că o cercetare mai amănunțită făcuseră deja pe sub gene. Apoi s-a terminat. M-am strecurat repede prin mulțime și am ieșit să iau o gură mare de aer și să-mi șterg roșeața din obraji. 

Duminica următoare, în timp ce mergeam către biserică, a oprit lângă mine o mașină albă. Era a unor vecini care cu timpul ne-au devenit apropiați. Am urcat, și acolo, în spate, stătea ea, mătușa Silvana. M-a privit un moment cu ochi blânzi de sub broboada neagră, apoi mi-a spus: 

– ”Noroc cu oamenii ăștia că-și fac milă de mine și mă iau cu mașina. Altfel nu aș putea să vin  că urcușul e greu și pe mine nu mă mai țin jănunchii. Noroc cu ei că pot să-mi văd fetele.

-Care fete, am întrebat eu?

-Am patru fete îngropate în cimitirul ăsta, dragul mamei. S-au dus rând pe rând. Am mai rămas cu una dar și aceea suferă de un mare necaz.

Și fără să mai aștepte întrebarea mea a continuat.

-Are o copilă schiloadă. Așa s-a născut biata, dar e bună și tare credincioasă. Înainte o aduceam și pe ea în cărucior la biserică dar de când au operat-o la Cluj nu mai poate sta în șezut mai mult de jumate de oră și trăbe s-o las acasă.

S-a lăsat tăcerea.

-Dumnezeu să le odihnească, am spus într-un târziu! Nu cred că este durere mai mare pe fața pământului ca cea a unei mame care-și îngroapă copii.

-Așa este da uite că m-o ajutat Dumnezău. Vin să le văd când pot și mă rog pentru ele.

Nu am îndrăznit să întreb dacă au fost bolnave sau ce s-a întâmplat cu fiecare. Mai târziu am aflat de la gurile rele că toate ar fi murit de băutură iar eu m-am întrebat cum se poate ca o femeie ce pare atât de blândă și înțeleaptă să crească patru fete care să fie alcoolice. Toate patru…Dacă o fi adevărat, că gura lumii multe spune. Numai Dumnezeu știe ce și câte încercări o fi avut biata femeie la viața ei.

Și ne-am tot întâlnit așa, duminici la rând…În una din ele mi-a spus vecinul,  că mătușa scrie poezii. Abia am așteptat să o întâlnesc iar și să o întreb.

-Da maică, am ceva poezii scrise, mi-a spus. Am luat și diplome: de la primar, de la episcop, de la preotul Mitrofan.

-Aș putea să le citesc și eu, am întrebat?

-Sigur că da. Vino într-o zi pe la mine și ți le dau.

A trecut destul timp și într-o după-amiază geroasă în care mă plictisisem de bloguri, de citit, de treburi gospodărești, am pornit-o pe coastă-n sus până la mătușa Silvana. Nu se aștepta dar a deschis larg ușa și cu un zâmbet care i s-a întins pe tot chipul, m-a poftit să intru. Abia am făcut câțiva pași că un țipăt de bucurie a tâșnit ca o fântână arteziană din patul aflat l-a fereastră. Am privit uimită.

-Ți-o prezint pe Ana, a spus mătușa.

Ana era o mână de om, care a început să rostogolească spre mine o mulțime de cuvinte pe care cu greu le înțelegeam. Vorbea cu gura întredeschisă, cu capul într-o parte și ușor lăsat pe spate. Mătușa îmi ”traducea” dar încet, încet am început și eu să pricep sensul sunetelor pe care le scotea și Ana văzând că pot să-i descâlcesc propozițiile, a început să-și spună povestea (așa cum o înțelegea ea) cu bucurie, cu vervă, cu entuziasm. O priveam și mă tot întrebam cum poate să încapă în ființa aceea diformă, mică și incredibil de slabă, atâta energie. A trebuit să-i promit că voi mai trece și de atunci o vizitez săptămânal. La plecare, mătușa, mi-a dat caietul cu versuri.

La vremea de pe urmă – Salvina Pintea

Într-o zi Ioan, Andrei

Petru și alți învățăcei,

Către Domnul zi-sau

– Doamne, fii bun să ne spui,

Ce-ntâmplare are să vie

Despre-a Domnului venire,

Despre-a veacului sfârșit?

– Dragii mei vor fi războaie,

Om pe om o să despoaie

Neam cu neam or să se bată,

Nu va fi sfârșit îndată.

S-a răci de tot iubirea

Va spori nelegiuirea

Frați vor ucide pe frați

Fii vor omorâ pe tați.

Foc s-antinde peste lume

Și durere fără nume,

Precum n-a fost de când sunt

Oameni pe acest pământ.

Dar când smochinul înflorește,

Știți c-a verii timp sosește

Vine Sfânta Împărăție,

Nu mai are să-ntârzie

De vă spune cineva,

Iată-l pe Hristos colea,

Înlăuntru în chilie

Sau departe, în pustie.

Vă sculați că mulți Hristoși

Răsări-vor mincinoși,

Înșela-vor mult popor,

Crezământ să nu dați lor.

Altfel va veni de sus

Fiul omului, Iisus.

Coborându-se pe-un nor

Îngeri va trimite-n zbor

Ca din trâmbițe să sune

Și pe cei buni să-i adune

Tot din cele patru vânturi,

De la margini de pământuri.