Scrisorile Anei III – fragment

Inima nu are logică și nu învață din greșeli. Ea iubește haotic și fără explicații. Are un limbaj propriu al impulsurilor care nu ascultă de logică. Nu negociază, nu așteaptă aprobări, se lasă uneori cucerită și alteori rezistă în fața „asalturilor” cu stoicism. Inima e o pasăre închisă în colivia prejudecăților care nu încetează să viseze la libertate.

Ana își amintea de început, de apariția lui neașteptată în cabinet, alături de șefa de secție care-l prezentase simplu fără alte introduceri:

-El este Pavel, noul chirurg. Vine din Iași, a obținut nota zece la examenul pentru titlul de medic specialist și suntem onorați că a dorit să ne fie coleg.

Ana l-a privit pe sub gene întrebându-se ce căuta într-un spital de provincie un medic de nota zece. Avea să afle mai târziu că dincolo de profesionalismul său, era o persoană incomodă și atât de mândră că nu ar fi rezistat să aștepte ani la rând o promovare, aflându-se mereu la dispoziția „monștrilor sacri” ai medicinei. A preferat un spital modest în care știa că poate ajunge ușor la o funcție de conducere și-n care hotărârile sale legate de pacienți depindeau doar de propria cunoaștere și propria judecată.

Luni la rând au lucrat împreună și Ana nu-și mai amintește care a fost primul moment când inima a început să-i tresară la apariția lui, când a constatat cu uimire că-i ocupă cea mai mare parte din gânduri. Poate factorul declanșator a fost acel bilețel găsit pe birou:

„Te iubesc, femeie! Iubește-mă și tu! Fii veghea mea pentru că adesea mă simt asaltat din toate părțile de judecăți gratuite. Poate că și tu faci asta deși sufletul îmi spune că pot avea încredere. Știu că pe tine te pot lăsa să mă citești ca pe o poveste, că-mi poți afla umbrele și că nu vei fugi de ele. Pe tine te pot lăsa să-mi vezi rănile nu pentru a le vindeca ci pentru ca prin ele să mă înțelegi. Te iubesc, femeie! Iubește-mă și tu! Am nevoie de tine. Am nevoie să fii acolo atunci când mă rătăcesc prin labirintul amintirilor.”

Nu era semnat, nu avea dată dar Ana îi recunoscuse scrisul. L-a citit de multe ori pentru că era neașteptat și greu de crezut că acel om își mărturisea sentimentele. Nu i-a răspuns mai întâi pentru că nu avea certitudinea că era declarația lui și apoi pentru că era o iubire imposibilă. Viețile lor aveau drumuri diferite și erau clădite pe alegeri care nu mai puteau fi schimbate. A păstrat acel bilet între paginile unei cărți de poezii. Uneori, în nopțile în care aștepta cu teamă întoarcerea celui care-i era soț, o recitea cu gândul că poate în altă viață s-ar fi putut iubi simplu fără să-și spună „ce-ar fi fost dacă”.