Minunatul Enescu…

„Părinții mei, care proveneau fiecare din familie de preoți ortodocși, se rugau cu ardoare și plecau deseori la mănăstiri pentru a-I cere Domnului să le trimită copilul mult dorit. Ruga lor s-a împlinit în anul 1881… Iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieții.” – George Enescu – 1881 – 1955

Voi aminti astăzi de Enescu nu doar pentru că este o personalitate marcantă a culturii noastre ci și pentru că s-a născut acolo, în pământul acela care a dat atâtea genii, pământul strămoșilor mei de care voi fi întotdeauna mândră – minunata Moldovă.

Cu 144 de ani în urmă, într-o zi ca aceasta, în satul Liveni, județul Botoșani a venit pe lume cel ce avea să devină „geniul muzicii românești”. Se spune că de mic asculta fascinat lăutarii satului și încerca să reproducă apoi sunetele cu vioara lui de jucărie. Atunci când nu reușea plângea cu suspine semn că muzica era pentru el încă de atunci o artă pe care își dorea să o stăpânească. De altfel, se știe că la patru ani cânta la vioară cu o ușurință uimitoare și la cinci ani a compus primele încercări muzicale. Dar nu doar muzica îl preocupa ci și scrisul, cititul, socotitul…

„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?”
—Bernard Gavoty – Amintirile lui George Enescu”

La doar șapte ani, în sala solemnă a Conservatorului din Viena, profesorii l-au privit uimiți: regulamentul nu prevedea copii mai mici de zece ani, dar interpretarea cu ușurință a unor pasaje de mare dificultate, i-au determinat să facă o excepție și începând de atunci, viața lui Enescu a fost o excepție.

Chiar dacă a trăit la Paris, nu a uitat niciodată pământul natal, inspirându-se în compozițiile sale din folclorul românesc, dovada fiind renumita „Rapsodia română”. Deși ar fi putut să facă avere, și-a trăit viața simplu cedându-și adesea onorariile elevilor săraci sau muzicienilor aflați în dificultate spunând că „muzica nu trebuie să moară de foame”. Ca dovadă a vieții aproape austere pe care o trăia, există o povestioară care spune că într-o seară, când Menuhin, celebrul său discipol, l-a întrebat ce aveau la cină, el ar fi răspuns: „o bucată de pâine și un pahar cu apă – restul este un răsfăț inutil.”

A iubit natura, plimbările lungi și a iubit-o discret pe Maria Cantacuzino (Maruca), căreia, în ciuda relației dificile, i-a rămas fidel toată viața. Dar mai presus de toate și-a iubit vioara pe care, în ultima parte a vieții, o păstra lângă pat și seara îi atingea corzile cu mâna acompaniind probabil, rugăciunea pe care o spunea în gând. Da, era un om credincios. Chiar el mărturisea:

„Sunt un om religios, dar ascund faptul. Repudiez ostentaţia. Credinciosul nu are nevoie de îndemnurile raţiunii. Ca şi în actul creaţiei, introducerea raţiunii anulează forţa pe care o dă credinţa. În momentul în care credinciosul începe să raţioneze, totul s-a sfârşit! Nu-mi teoretizez credinţa. Nu vreau şi nu pot. Crezi, pentru că trebuie să crezi. Trebuie să fii sincer cu tine însuţi. Scepticii sunt în realitate victimele unei iluzii. Rictusul permanent, denigrarea sistematică sunt poze care înşeală în primul rând pe cel ce le practică. (…) Sunt ortodox şi tolerant faţă de credinţa altora.”

„Cum cred în muzica pe care am iubit-o atât, cred și în Dumnezeu, care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii cu adevărat naiv ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-L adorăm.”

Enescu nu ne aparține doar nouă ci lumii întregi și chiar dacă viața i-a fost modestă, opera lui a fost și este grandioasă .