La magazin

Am mers astăzi la magazinul din sat, unul dintre ele, în care nu mai intrasem de mult, să cumpăr o pâine și un pachet de cafea. De obicei îmi fac cumpărăturile în oraș dar se întâmplă ca uneori să rămân fără ceva de maximă importanță pentru mine cum ar fi cafeaua. Știu, e tot o dependență la care se poate renunța dar parcă nu aș vrea, că deja am renunțat la multe…

Spațiul e mare dar are un aspect neîngrijit pentru că mărfurile sunt așezate, mai bine spus aruncate pe rafturi într-o dezordine totală. Cred că influențează și faptul că în spatele mașinii de marcat, stă un bărbat înalt, slab, nebărbierit, cu fața brăzdată de riduri adânci și semne clare de alcoolic.

În fața mea un bătrân un pic nervos se întoarce către mine si-mi spune: „Doamnă să întrebați înainte de a cumpăra cât costă că pe produs scrie una și el marchează altceva. ”

– O să-l întreb, îi răspund cu seninătate, gândindu-mă că cine știe ce-or avea de împărțit cei doi. La ce vreau eu să cumpăr este afișat mare prețul. Nu mă poate păcăli, îmi spun.

Mai discută ei câteva minute și mai face d-nul vânzător încă o dată calculul, în timp ce eu aștept cuminte cu bancnota de 50 de lei în mână.

-Nu am rest, îmi spune scurt, când îmi vine rândul.

-Cum să nu aveți rest? întreb eu nedumerită

-Păi văd că aveți una de 50 și eu nu am rest.

-Da de unde știi dumneata ce vreau să cumpăr și cât rest trebuie să-mi dai, îi răspund.

-Aaa, păi spuneți atunci.

– Vă rog să-mi dați jumătate de pâine (se vinde la kilogram) și un pachet de cafea.

Se târâie cu pași hârșâiți către raftul de pâine, o taie și o pune pe cântar. Mă uit la preț, și văd că este 8,40. Cafeaua după eticheta afișată este 37 de lei.

-53,40 îmi spune.

-Păi de unde domnule 53,40? Că pâinea este 8,40 și cafeaua 37. În total 45,70.

– Nu. Cafeaua e 45, îmi răspunde sec.

– Dar prețul este de 37, răspund indignată.

– Nu am avut timp să schimbăm prețurile.

-Serios? Dar nu văd să aveți prea mulți clienți și nu e normal ce se întâmplă aici.

– Normal, nenormal așa e în România, îmi răspunde senin.

Îl privesc nedumerită.

-Știi ceva? îi spun după ce îmi revin un pic. Nu mai vreau cafeaua.

Ia telefonul și se așează liniștit pe scaun.

-Păi ce faci omule? îl întreb tot mai uimită.

– Sun. Trebuie să sun ca să anulez bonul.

-De ce trebuie să suni.

-Am nevoie de un cod pe care trebuie să mi-l dea ei. Eu nu-l am.

Nu-l mai întreb de ce nu îl are notat undeva. Îmi dau seama că e inutil. Dar mă uit cu atenție cum încearcă să formeze numărul și nu reușește. Mâinile îi tremură atât de tare încât mi-e teamă că va scăpa telefonul. În spatele meu, un alt bătrăn care și-a pierdut răbdarea.

-Eu nu știu de ce mai țineți deschis aici? Ai găletușe cu napolitane?

-Am.

-Unde? îl întreabă domnul.

-Pe masă.

-Pe care masă.

-Pe aia din curte, răspunde vânzătorul cu capul aplecat asupra telefonului.

-Pe mă-ta îi răspunde nervos, bătrânul.

Omul din spatele mașinii de marcat, se ridică să-i arate noului client masa cu pricina. Nu a reușit încă să sune.

-Nu mai am nevoie nici de pâine. Mulțumesc! Anulezi dumneata bonul mai târziu, îi spun politicoasă și ies.

Nu m-am enervat. M-am obișnuit de mult timp să iau lucrurile exact așa cum sunt și să înțeleg că unele, oricât am riposta noi, nu se pot schimba. Mai ales când te afli în fața unor indivizi care se încadrează într-un anumit tipar dar nu-mi iese din cap răspunsul sec al vânzătorului: „așa e în România” și mă gândesc că în fața unui străin care ar veni în vizită prin părțile locului, exact asta ar fi imaginea cu care ar rămâne despre țara în care trăim. Și e păcat. E păcat pentru că avem multe locuri frumoase, și există mulți oameni amabili, binevoitori, plini de farmec…însă câtă vreme permitem, poate din compasiune sau pur și simplu din indiferență, ca astfel de personaje să lucreze în locuri publice, va exista mereu riscul ca percepția altora despre noi să fie că suntem hoți, nepoliticoși și lipsiți de bun simț.