Un gând…

„Omul este ceea ce crede că este”, spunea Anton Cehov. Avem nevoie de mai mult curaj, avem nevoie să ne reamintim cum să ne înălțăm spiritul. Sfântul Isaac Sirul ne învață că trebuie să ne coborâm mintea în cămara inimii pentru ca astfel să ajungem la cer. „Sa ne coborâm mintea în cămara inimii” acolo unde exista adevăratul nostru eu si unde se sedimentează toate trăirile din viața noastră. Cele reale nu cele pe care în funcție de împrejurări, le arătam lumii.

Și să nu uităm că pentru niciunul dintre noi viața nu e o linie dreapta de la început si până la sfârșit. Area meandre, obstacole, suișuri si coborâșuri și tocmai în aceste momente întâlnim oameni care ne țin de mână. Păcat că adesea uitam acest lucru…Sunt oameni care apar în viața noastră ca o binecuvântare dar uneori și ei, conștient sau nu, ne rănesc și lasă urme. Adevărul este că niciodată nu putem ști cât cântărește un cuvânt și cât de departe se poate auzi ecoul său în sufletul celuilalt. Uneori mai ales cuvintele dor. Ele cad cu zgomot și provoacă cataclisme. Bucăți din ceea ce construim cu dragoste și migală se rostogolesc printre lacrimi și suspine. Noroc că avem totuși această uimitoare capacitate de a zâmbi durerilor…