Bătrânul, bătrânii

În seara aceasta am fost surprinsă să văd în fața unei porți, un bătrân stând pe un scaun, privind strada, luminile, mașinile. Era frig dar el stătea acolo, liniștit, un martor tăcut al timpului care trece. Poate aștepta vreun copil care nu mai venea sau poate se bucura de momente într-un fel doar de el știut…

Imagine: ecology.md

Bătrânii…Cei pe care-i cunosc sunt probabil ultimii reprezentanți ai altruismul în stare pură. Ei așa au fost educați, așa au crescut și așa trăiesc și-n zi de azi. Sunt singurii care-ți mai bat în poartă să te întrebe dacă ai nevoie de ceva, care-ți vorbesc cu blândețe și te încurajează atunci când ai o problemă. E și normal. Ei vin din acele timpuri în care ajutorul era firesc, nu negociat, în care conflictele se rezolvau la poartă, pe o bancă și nu prin lege. Ei vin din acele timpuri în care prezența alături de cel care avea un necaz sau o bucurie, era o datorie morală, în care iubirea se demonstra simplu, prin statul împreună, prin răbdare, prin a duce greul alături de celălalt. Nu era o viață ușoară ci aspră dar oamenii nu erau singuri. Se aveau unii pe alții…Munceau de primăvara până toamna împreună și iernile se întâlneau să povestească, în timp ce mâinile îndemânatice făceau lucruri de valoare.

Bătrânii aceștia pe care eu îi cunosc, încă îți mai dau sfaturi, te învață, te mai cheamă la o cafea sau să colinzi împreună cu ei și-ți vorbesc cu evlavie despre Dumnezeu. Ei încă mai știu istoria satului, poveștile strămoșilor și mai păstrează tradițiile. Dar când și ultimul dintre ei va pleca, ce va fi? Vom rămâne fiecare în casa noastră, cu telefonul nostru, în singurătatea noastră, așteptând ca cineva să ne bată în poartă și să ne întrebe dacă avem nevoie de ajutor.