Poveste de iarnă

Toată noaptea a șuierat crivățul dinspre Nord. Îl auzeam cum se bagă pe sub streșini și dă rotocoale prin pod însă acolo în pat, la spatele mamei, mă simțeam protejată. Căldura plăcută a sobei de teracotă și lumina plăpândă a candelei pe care mama o aprindea seară de seară îmi dădeau senzația că în camera aceea eram în siguranță. Afară, nici câinii nu mai lătrau. Doar vântul furios, izbea porți și dădea de pământ cu tot ce întâlnea în cale. „Ce bine că mâine nu merg la școală și că nu mai trebuie să traversez iazul înghețat”, mi-am spus în gând. M-am ghemuit mai aproape de mama și încet, încet somnul a pus stăpânire pe mine.

Dimineață, primul lucru pe care l-am făcut după ce am deschis ochii, a fost să alerg la fereastră și să privesc afară. Totul era alb. Troienele trecuseră prin unele locuri de gard dar tata făcuse deja cărare până la fântână și prin jurul case. M-am îmbrăcat bine și am ieșit în prag. Un ger cumplit mi-a cuprins obrajii. Simțeam ca și cum cineva cu degete de gheață mă tot ciupea de față. Zăpada scârțâia sub picioare și soarele privea cu răceală dintre nori, mantia albă. M-am îndreptat către casa bunicii. Știam că mă aștepta cu nelipsita cană cu lapte și tarta de mere pe care o făcuse cu o zi înainte. Camera ei micuță, era caldă și primitoare. Mirosea a busuioc și se auzea cum trosneau lemnele în sobă. Pe pat, tolănit ca un rege, stătea Mirciulică, motanul cu pete galbene care nici măcar nu s-a sinchisit să mă privească când am intrat. „Rău a mai suflat vântul noaptea trecută”, mi-a spus bunica. „Ți-a fost teamă?” am întrebat-o curioasă. „Nu mi-a fost teamă dar parcă m-am simțit mai singură ca în alte nopți. Singurătatea e ca o povară ce te apasă și cu fiecare an care trece se face tot mai grea”, a răspuns ea.

Am privit-o cu atenție o clipă. Era încă o femeie frumoasă în ciuda vârstei înaintate. Părea coborâtă dintr-un tablou. Avea părul alb precum zăpada de afară și doi ochi albaștri, limpezi și calzi. Mâinile deși zbârcite, erau trandafirii și învârteau cu iscusință fusul. Crescusem cu poveștile, cu glumele, cu cântecele ei. Avea o voce suavă și plăcută iar eu deși eram cu gândul la joacă, o ascultam uneori fermecată. Îmi vorbea despre tinerețe, despre toți flăcăii din sat care au vrut-o de nevastă, despre alte ierni mai grele ca aceasta, despre copilăria mamei, despre oamenii care plecaseră fără să se mai întoarcă și câte și mai câte. Uneori spunea pățania unuia din sat și din când în când râdea. Un râs scurt, limpede care-i lumina fața și o făcea să pară din nou tânără. Râdea și cu ochii. Mama îmi spunea că în privința asta îi semăn.

Cu pași șovăielnici s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe creștet și m-a mângâiat cu duioșie. „Să vii în fiecare zi! Auzi? Singurătatea e o povară”

M-am trezit brusc și am privit în jur. Eram în camera mea. Dintr-o fotografie ce stătea cuminte pe noptieră, mă priveau ochii blânzi ai bunicii. Am mers la geam. Totul era alb. De mult nu mai văzusem atâta ninsoare. Din copilărie…