Autor: Magda Magdi

Toți cei din Parlament care au votat legea Vexler, sunt trădători de țară. Toți ar trebui să plece de acolo. Ei nu reprezintă neamul românesc. Cum este posibil să accepți tu ca român, să fie călcate în picioare figurile reprezentative ale poporului nostru? Cum de nu s-a ridicat toată sala în picioare să riposteze împotriva gestului nesimțit a acestui individ și cum de nu a fost dat afară? Cine este acest Vexler în raport cu Eminescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Eliade, Paulescu? Ce a făcut el concret pentru statul român? Vorbește de antisemitism? Dar de antiromânism de ce nu spune nimic? De cine este susținut acest personaj? Toate legile propuse de el sunt votate și acceptate de Parlament? De ce?

Fiul meu, în clasa a XI-a învață istoria poporului evreu ca materia separată. Mă întreb: învață copiii evrei istoria poporului român ca materie separată? Evreii în țara noastră sunt o minoritate (așa o fi?) ca toate celelalte minorități. De ce ar avea ei alte drepturi? De ce își permit ei să rescrie istoria acestui popor, să anuleze personalități de marcă, să le interzică și mai mult să sancționeze pe toți cei care pomenesc de legionari și de alți oameni de cultură considerați (cine îi judecă?) antisemiți? Antonescu a existat, Zelea Codreanu a existat, Horia Sima a existat, Radu Gyr a existat. Că ne place sau nu, ei fac parte din istoria noastră și avem dreptul atât noi cât și copiii noștri, nu să justificăm dar să înțelegem trecutul, iar pentru asta este necesar să știm toate câte s-au petrecut dar să cunoaștem și contextul istoric în ansamblul său: criza politică, antisemitismul european, fascismul interbelic…etc. Doar așa putem învăța, cum apar extremismele, de exemplu și ce ar trebui să facem pentru ca crimele comise în numele unor ideologii să nu mai existe.

Imagine: Calea Europeană

Știe cineva ce anume justifică această lege? Au existat acte de violență la noi în țară împotriva evreilor în ultimii ani? Au existat discursuri antisemite? Nu. Nu concrete, nu de amploare. E adevărat, că au fost semnalate cazuri izolate de vandalizări ale unor plăci comemorative din cimitirele evreiești – dar asta s-a întâmplat și în alte cimitire deci pot fi pur și simplu faptele unor vagabonzi- și atât. Au existat și graffiti cu simboluri naziste sau neo‑legionare, și alte incidente sporadice xenofobe sau rasiste- cazuri rare. În rest, toate celelalte motive invocate, sunt subiective: unele postări de forum sau social media care sugerează „evreii controlează economia sau media”, afișe sau discursuri publice în timpul unor „ceremonii legionare” care invocă antisemitismul istoric ca „eroism național”, grupuri mici online care răspândesc articole și teorii conspiraționiste despre „influența evreilor în politică sau economie”, după cum susțin Facebook, TikTok sau sau alte forumuri. În realitate, această lege se bazează în procent de 99% pe sondajele realizate la cererea Institutului „Elie Wiesel” care arată că:

71% dintre evreii intervievați consideră că există antisemitism în România.

41% apreciază că acesta a crescut în ultimii 5 ani.

38–68% cred că antisemitismul este vizibil în politică, rețele sociale și mass‑media.

~24% spun că au fost ținta unor remarci antisemite și aproximativ 14% au fost ținta unor acțiuni antisemite.

Cu tot respectul, ca o persoană care a locuit atâția ani în afara granițelor, aș putea spune că și percepția comunităților de români care trăiesc în alte țări, ar putea fi asemănătoare cu cea a evreilor din țara noastră dar nimeni nu îndrăznește să propună o lege care să-i sancționeze pe autohtoni pentru acțiunile și expresiile xenofobe, folosite adesea.

Și revin. Cine este acest Vexler în comparație cu Eminescu? Am în bibliotecă o carte scrisă pe baza caietelor lui Eminescu- Fragmentarium- care arată studiile realizate de acesta în toate domeniile: filozofie, sociologie, astronomie, fizică, matematică, teologie, științe naturale, istorie etc.

Imagini: arhivă personală

Vexler – o persoană din Roman care a absolvit Facultatea de Jurnalism la Universitatea „Hyperion” din București, reprezentant al Federației Comunităților Evreiești din România în Camera Deputaților din 2016, care are tupeul de a rupe posterul cu personalitățile culturii românești în plenul Parlamentului. El este autorul controversatelor legi: regimul cultelor și profesiile religioase (de exemplu, sancționarea exercitării fără drept a unor funcții clericale), cea a introducerii în școli a materiei separate de istorie a poporului evreu și a Holocaustului, legea privind restituirea proprietăților confiscate de regimul comunist (despre care am mai scris) și nu în ultimul rând, Ordonanța de urgență nr. 31/2002 (care interzice organizațiile, simbolurile și acțiunile fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe) și Legea nr. 157/2018 privind prevenirea și combaterea antisemitismului (prevede pedepse de până la 5 ani de închisoare). Toate aceste legi au fost atacate de președinte la CCR, invocând motive constituționale, ceea ce a dus la un gest fără precedent din partea lui Vexler, acela de a returna public Ordinul Național pentru Merit primit anterior de la statul român, ca protest față de poziția președintelui Nicușor Dan de a sesiza Curtea Constituțională.

Și iarăși întreb: cine este acest Vexler și cum de toate legile propuse de el sunt aprobate de Parlament?

România nu a colonizat teritorii, nu a agresat pe nimeni, nu are nicio datorie morală față de un alt popor. De ce permitem altora să ne impună legi și directive?

“Suntem în următoarea țintă a Rusiei. „Conflictul este la ușa noastră.” “Trebuie să creștem cheltuielile pentru apărare și producția militară.” „Rusia ar putea fi gata să atace NATO în cinci ani.” „Trebuie să fim pregătiți pentru un război la scară mare, ca cele trăite de bunicii noștri.” „Suntem deja în pericol și trebuie să ne apărăm modul de viață, acum.” Acesta este noul discurs al șefului NATO, olandezul Mark Rutte. Cu alte cuvinte, chiar dacă se sfârșește războiul din Ucraina, frica se perpetuează și motive care să justifice bugete militare crescute, alianțe și noi doctrine, se găsesc.
Europa se pregătește constant pentru un pericol însă acesta, de fapt, nu mai înseamnă armate comasate la granițele ei sau noi ideologii puse în practică de niște scelerați ci este difuz, vine din interior și este profund destabilizator.
Dar adevăratul pericol nu vine neapărat de la amenințarea externă, ci constă într-un cumul de crize sistemice și în imposibilitatea propriilor instituții de a detecta și gestiona interesele ostile și meschine din așa zisul spațiu democratic.
Reînarmarea accelerată pe care multe țări o pun în practică și riscul extinderii conflictelor hibride ( dezinformare, atacuri cibernetice, sabotaj) vor constitui un pericol real în viitor și ridică întrebarea dacă Europa va fi capabilă să se apere singură.

Imagine: DepositPhotos

Apoi fragmentarea politicii interne prin ascensiunea unor partide radicale sau autoritare indică o criză a democrației liberale și pune sub semnul întrebării încrederea în statul de drept și capacitatea UE de a lua decizii în momente critice. Dar Europa este fragmentată nu doar politic ci și social. Odată cu dezvoltarea tehnologiei și extinderea metodelor de comunitare, dezinformarea a devenit o armă strategică care a condus la pierderea încrederii în autorități, în știință, în presă. Manipularea, folosită pe scară largă a dus la polarizarea societăților. Oamenii nu se mai unesc pentru o singură cauză în apărarea comunității din care fac parte pentru că obiectivele nu mai sunt aceleași pentru toți ci sunt împărțite în funcție de apartenențe politice, de interese și de orgolii. Undeva pe drumul acesta al democrației și al uniunii, s-a pierdut sensul comun. În plus, diviziunea socială este alimentată de inflația tot mai mare și de inegalitățile financiare.
Dependența de lanțurile globale de aprovizionare, de materii prime, de energie, vulnerabilizează și mai mult sistemul financiar european.
Un alt pericol real și extrem de important este criza identitară determinată de migrațiune și schimbările demografice care au dus la apariția unor naționalisme defensive și la pierderea proiectului european ca ideal comun.
Da ne dorim în Europa și alături de ea (e firesc să ne dorim asta) dar Uniunea de astăzi nu mai este nici pe departe așa cum a fost ea gândită de inițiatori, ca o comunitate a regimurilor democratice, ca o garantă a drepturilor omului și a libertății de expresie. Europa de astăzi nu este altceva decât un mecanism administrativ și economic care a transformat proiectul moral și social într-un limbaj tehnic, în directive și proceduri, în decizii care au dus la subminarea propriei economii. Europa de astăzi nu mai este percepută ca „noi” ci ca ei, cei de acolo, de la Bruxelles, o entitate abstractă și impersonală, un fel de „Big Brother” orwellian. Europa de astăzi folosește media și cultura ca mijloace de manipulare, promovează ideea că valorile sunt negociabile, impune, influențează alegeri, încheie contracte păguboase, este lipsită de moralitate și demonstrează zi de zi că nu poate face față unor crize majore. Asta duce la demoralizarea cetățeanului care simte că nu înțelege, că nu decide, că nu poate sancționa și ca o consecință la neparticipare.
Poate că, lideri care să aibă o viziune diferită, care să regândească solidaritatea economică, care să aibă curajul de a recunoaște și de a rezolva conflictele interne, care să promoveze pacea, care să asigure o protecție reală a presei nu doar declarativă, care să lupte pentru garantarea drepturilor omului și a libertății de expresie, ar putea salva această Europă pe care încă, o dorim unită.

Câtă vreme vom susține o ierarhizare a valorilor bazată pe o bucată de hârtie care atestă studii, masterate și doctorate, fără o evaluare strictă a competențelor, rețeaua nu va dispărea ci se va perfecționa și ne vom lovi din ce în ce mai mult de „profesioniști” care vor fi mai slab pregătiți decât noi, cei care apelăm la serviciile lor.

Alba Iulia s-a pregătit de sărbătoare. Este frumoasă și maiestuoasă ca o regină. Îmbrăcată în culorile naționale, trezește în sufletul oricui o vizitează dragostea de țară și amintește de trecutul istoric zbuciumat al acestei nații. Era o vreme când versurile lui Eminescu „Ce-ți doresc eu ție dulce Românie” erau, dincolo de varianta oficială, patriotică cu iz propagandistic, ca o rugăciune tăcută plină de speranță, pentru o țară, mai dreaptă și mai demnă. Nu știu dacă astăzi, cuvintele din această poezie mai au aceeași semnificație și câți dintre noi le mai știu. Cred că pentru sufletele în care a mai rămas o mică doză de iubire pentru această patrie, mesajul acestor versuri este ca un „reper identitar” pentru cei din diaspora și ca o dureroasă nostalgie pentru cei care înțeleg diferența între România imaginată de Eminescu și cea reală…

Alba Iulia s-a pregătit de sărbătoare. Este frumoasă și maiestuoasă ca o regină. De o săptămână predă lecții de istorie celor care vor să afle, ține conferințe pentru cei care vor să asculte, organizează marșuri, spectacole folclorice, concerte de muzică clasică și ușoară. Printre toate acestea însă, se aud suspinele oamenilor care își încovoaie tot mai mult spatele sub povara birurilor și care sunt tot mai dezamăgiți de cei pe care i-au ales să le facă traiul mai ușor. Sătui de minciuni și de speranțe deșarte, nu vor să vadă niciun politician la această sărbătoare ci să fie doar ei între ei, să simtă unirea adevărată măcar pentru o zi. Sunt concludente în acest sens mesajele de pe rețelele de socializare la postările în care se anunță prezența unuia sau a altuia.

Cu 107 ani în urmă, aici s-a format România Mare – statul național unitar român. Peste 1.228 de delegați, aleși de pe tot cuprinsul Transilvaniei și din alte provincii românești au votat unanim, în Marea Adunare Națională, unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. S-au stabilit niște principii fundamentale, în are oamenii de atunci au crezut. Ne mai putem oare identifica astăzi cu mesajul lui I.C Brătianu?

Prea Sfinţiţi Părinţi, fraţilor,

„Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie.

Fraţilor, fiţi bine veniţi! Vă facem această onoare atât noi care suntem adunaţi la această masă, cât şi toţi Românii de pretutindeni. Această Unire v-o strigă toţi morţii noştri şi acei din Câmpiile Turdei şi acei din Munţii Apuseni şi acei din Carpaţi şi acei dela Siret. Şi mulţumind lui Dumnezeu că ne-a îngăduit să trăim aceste clipe, să ne îndreptăm gândul către Regele care ştiu să fie Regele tuturor Românilor, către Regină care a ştiut să fie aceea a tuturor suferinţelor, către Armată, care a luptat neclintit în nădejdea victoriei şi către marii noştri aliaţi care au adus triumful justiţiei.

Trăiască România Mare!”

Sper că într-o bună zi, vom mai trăi „clipe de fericire atât de mari” care să răscumpere toată suferința acestui neam.