Pentru ca azi e Ziua internaționala a cărții…
La începuturi, oamenii se adunau în jurul focului si își spuneau poveștile unii altora dar de teama ca acestea se vor pierde, ca unii vor uita sau ca ele vor fi răstălmăcite (cum de altfel se si întâmpla) s-au tot gândit si au tot cautat metode de a le transmite generațiilor viitoare neajustate, nefinisate ci exact asa cum erau, în forma lor pura.
Prin mileniul al III-lea î.Hr, în Mesopotania, cineva (nu se știe cu certitudine cine), a făcut niște tăblițe din lut pe care a trasat caractere, si apoi le-a ars în cuptor. Acestea au fost primele „pagini” scrise. Mai târziu, chinezii au folosit mătasea, pa care scriau cu pensula, pentru a-si trimite mesajele.
Tot în mileniul al III-lea înainte de Hristos, egiptenii au descoperit papirusul. Acesta era de fapt, o plantă acvatică care se găsea mai ales în Delta Nilului. Din tulpina acestei plante se prelucra un material sub formă de foiţă pe care se scria. Potrivit descrierilor, aceste „cărți” erau de fapt niște suluri, alcătuite din foite lipite unele de altele si prinse pe bete de lemn sau fildeș. Cel mai celebru este papirusul Harris, o cronică a regelui egiptean Ramses al III-lea, descoperită de arheologi, care avea peste 40 de metri.
Un secol mai târziu, un alt cineva din Asia Mica, la cererea regelui Eumenes al II-lea care voia să nu mai depindă de importurile de papirus din Egipt, a inventat scrierea pe pergament , piele de animal prelucrată. Denumirea vine de la orașul Pergam. Cele mai scumpe pergamente erau cele obținute din piele de animale nenăscut, numite ”vellum”. Se spune că de aici vine denumirea de astăzi pentru hârtie velină. Cu timpul acestea au înlocuit definitiv papirusul.
La începutul actualei ere, s-au inventat codexurile care erau reprezentate de un ansamblu de caiete cusute facute tot din piele de animal, pe care se putea scrie atât pe faţă, cât şi pe spate si care erau mult mai usor de tinut în mâna.
În sfârsit, înainte de anul 1000 al erei noastre, chinezii au făcut o descoperire remarcabila, hârtia. Ca materiale de baza, la început au folosit cânepa, țesătura şi bumbacul, toate fiind amestecate cu apă, transformate într-o pastă care era întinsă pe foaie. Copiștii erau cei care scriau pe aceste pagini însa tot în China, la începutul secolului IX, a apărut prima forma de tipar numita xilogravura, care presupunea inscripționarea textului pe o placă de lemn cu ajutorul căreia se făceau exemplare în serie.
Germanului Johannes Gutenberg, inventatorul tiparului cu litere mobile, i se datorează cărţile de astăzi iar prima carte publicata, în 1456, a fost Biblia.
Iata pe scurt, istoria prietenei mele…cartea. Am descoperit-o după ce am încetat sa ma mai privesc uimita un ecran de sticla pe care tot aparea o fetita desenata ce se mișca si care se numea Mihaela. Primele cărți au fost poveștile nemuritoare si nici macar nu-mi mai amintesc de unde le aveam dar cred ca surorile mai mari au fost cele care mi le-au dăruit. Părintii nu aveau timp de povesti: mama lucra la câmp de dimineața pâna seara iar tata avea un atelier de tâmplărie în care stătea toată ziua. Eu trebuia sa-mi ocup timpul cu ceva si citind pătrundeam în lumi fascinante pe care nu puteam decât sa mi le închipui si-mi făceam prieteni imaginari. Sufeream odată cu ei când lucrurile nu ieșeau asa cum trebuia si ma bucuram de finalurile fericite. Dupa povesti au urmat cărțile de aventura si prin clasa a V-a, tot în biblioteca uneia dintre surori, am dat peste „Misterele Parisului” de Eugen Sue. Erau patru volume pe care le-am citit dintr-o suflare, pentru ca stăteam nopțile pâna pe la 2-3. Asa am cunoscut personaje din toate paturile sociale: un asasin pocăit si generos; Morel, muncitor cinstit dar apăsat de sărăcie; Ferrand, notar avar si depravat; criminali bogați si nemiloși dar, mai ales, pe Rodolfo si pe tânăra fermecătoare Marie-Fleure. Cartea aceasta m-a făcut sa ma îndrăgostesc definitiv de literatura si sa citesc tot ce-mi cădea în mâna. Trăind într-un sat fara biblioteca, nu am avut prea multe resurse asa ca, mai târziu fiind la liceu si stând la internat, îmi cheltuiam toti banii pe care mi-i dădea mama ( nu prea multi, de o prăjitură, un film), pe cărți…Prietenii mei adevărați au fost personajele din romanele citite si toate trăirile mele de adolescenta timida le-am regăsit tot acolo. Pe atunci nu existau psihologi la care sa alergi ori de câte ori te simțeai trista, sau nedreptățită, sau neapreciata, nici mama nu știa sa fie mai mult decât mama pentru ca nu avea timp de filozofii pe marginea vieții. La ea toate erau foarte clare (albe sau negre) si toate după voia lui Dumnezeu asa ca tot ce-am învățat despre bun si rău, despre iubire si ura, despre loialitate si trădare, despre sinceritate si ipocrizie, despre respect si nesimțire…a fost din cărți.
Si vreau sa le multumesc tuturor celor care si-au așternut gândurile pe hârtie si au creat povesti de viata, pentru ca deși am trăit într-o epoca a sărăciei lumea mea a fost bogata datorita lor.
La mine în suflet 