Categorie: Cultură

„În această lume care copiază totul, singurul lucru pe care nu îl poti copia…este emoția.”

Emoție e tot ce am simțit în acest început de octombrie. Drumul a fost destul de lung și pentru că a trebuit să mă concentrez la șoseaua șerpuită, nu m-am bucurat de culorile toamnei așa cum mi-aș fi dorit. Poate asta se va întâmpla într-o altă călătorie, una cu pas lin în care să mă pot identifica cu anotimpul meu preferat…

Emoție…o emoție care-ți tremură glasul când citești versuri și care-ți vibrează în suflet când asculți muzică. O emoție care te copleșește când te vezi înconjurată de oameni ce poartă-n ei emblema artei. Poezia este ritm și muzica unduire dar omul frumos este cel alcătuit și din ritm și din unduire, este curgerea lină a unor șiruri de gânduri care adună în ele tot miracolul acestei lumi.

Alături de astfel de oameni mi-a fost dat să-mi petrec duminica. Ascunși între zidurile din piatră a Turnului Fierarilor, deconectați de la ritmul vieții obișnuite, ne-am spus unii altora gândurile ascunse în slova măruntă a unor cărți. Și totul a fost emoție…

Tot emoție au transmis și zidurile vechi, străzile înguste și turnurile din piatră ale Sighișoarei. Culorile pastelate ale clădirilor rămase relativ neschimbate de la construcția lor, Turnul cu Ceas ce veghează deasupra orașului ca un metronom al veacurilor, pasul lin al trecătorilor ce râdeau, vorbeau, admirau, se fotografiau, toate îmi dădeau impresia că sunt într-un loc în care timpul s-a oprit într-un moment anume al istoriei și că eu aparțin acelei lumi vechi, cunoscută până atunci doar din cărți.

Mulțumesc celor care au făcut posibilă această unire a spiritelor: d-nei Liliana Popa și dlui Laurian Stănchescu! Mulțumesc și tuturor celor prezenți acolo care m-au primit cu o îmbrățișare caldă de cuvinte, nu ca pe o străină ci ca pe una ce aparținea deja familiei pe care ei o formau (Delia Olga Mateescu, Vladimir Florea, Silvana Andrada Tcacenco, Maria Udrea, Ana Munteanu Drăghici, Corin Culcea, Tcacenco Luminița, Traian Comșa)

Când vine vorba despre artă, sigur că importante sunt opiniile specialiștilor deși unele dintre ele sunt subiective. Avem noi, ca trăsătură comună, această caracteristică de cârcotași. Chiar dacă apreciem ceva, trebuie să existe și aspecte negative pe care să le scoatem în evidență atât de mult încât până la urmă, aprecierea se transformă în critică. Nici Brâncuși nu a fost absolvit de considerații eronate. Să nu uităm că în perioada comunistă, a fost marginalizat de către oficialitățile românești și i s-a refuzat propunerea de a-și dona o parte din operă statului român. Comisia formată din reprezentanți ai Ministerului Culturii și ai Academiei Române printre care și George Călinescu, condusă de Mihail Sadoveanu care a afirmat despre sculptor că este „un țăran simplu, fără cultură, care cioplește pietre”, au catalogat opera sa ca fiind „fără valoare pentru poporul român” sau „formalist-burgheză” ceea ce l-a rănit profund pe Brâncuși și l-a determinat să renunțe la cetățenia română și să o solicite pe cea franceză.

Zeci de ani mai târziu, mai exact în 2021, un politician român, Iulian Popescu, din Târgu Jiu a intentat un proces prin care contestă deținerea drepturilor de autor asupra operelor sculptorului de către moștenitorul său, Theodore Nicol, susținând că acestea ar trebui să revină statului român. Pe de altă parte există voci care critică faptul că Brâncuși a fost folosit ca simbol al identității naționale, fără a se ține cont de complexitatea și universalitatea operei sale. Toate aceste discuții există la nivel de oficialități și de specialiști dar oamenii așa zis simpli, cei pe lângă care trecem fără să le cunoaștem valoarea, au și ei opiniile lor. Dacă îi întrebăm s-ar putea să ne surprindă răspunsul mai ales atunci când ei aparțin unei alte culturi total diferită de a noastră. Iată ce ne spune o astfel de persoană despre Brâncuși.

„Cred că Brâncuși, în opinia mea, este un erou pentru că a creat ceva foarte nou și a influențat mulți artiști mai târziu. Lucrările lui sunt simple, dar încărcate de semnificații”

– Cum te numești?

– Numele meu este Zai Ming Wang.
– Cum ai aflat despre el?

– Când am învățat artele plastice, am făcut cercetări. Am descoperit simbolismul din artă, așa că l-am descoperit pe Brâncuși. Brâncuși m-a influențat și m-a inspirat foarte mult, a folosit o curbă foarte simplă și fluidă și materialele pe care le-a folosit m-au impresionat foarte mult și îmi place foarte mult arta lui.”

În realitate, Zai Ming Wang nu este chiar un om simplu. A studiat cum a spus, arte plastice, și a fugit de comunismul din China pentru a se stabili în Marea Britanie. Îl iubește pe Brâncuși și merge la toate expozițiile în care apar operele lui.

Îl iubește pe Brâncuși…Mă întreb câți dintre noi spunem despre o persoană care ne reprezintă că o iubim, cu atâta sinceritate…

Frida Kahlo i-a spus soțului ei:

„Nu-ți cer să mă săruți, nici să-mi ceri scuze atunci când cred că greșești. Nu-ți voi cere nici măcar să mă îmbrățișezi atunci când am cea mai mare nevoie să o faci. Nu-ți cer să-mi spui cât de frumoasă sunt, chiar dacă e o minciună, nici să-mi scrii ceva frumos. Nici măcar nu-ți voi cere să mă suni ca să-mi spui cum ți-a trecut ziua, nici să-mi spui că ți-am lipsit , nici să-ți pese de mine atunci când sufletul meu este la pământ și, desigur, nu-ți voi cere să mă susții în deciziile mele. Nici nu-ți voi cere să mă asculți atunci când am o mie de povești să-ți spun. Nu-ți voi cere să faci nimic, nici măcar să-mi fii alături pentru totdeauna. Pentru că dacă trebuie să-ți cer, nu le mai vreau.”

Un simbol global al rezistenței feminine, al pasiunii și al artei născute din durere. O boală virală care i-a afectat un picior – poliomielită- în copilărie, la 18 ani un accident grav de autobuz care i-a fracturat coloana vertebrală, pelvisul și mai multe oase. A trecut prin zeci de operații și a rămas cu dureri cumplite. O luptă continuă cu viața și cu focul din inimă pe care a transformat-o în artă. O artă autobiografică și simbolică. Culcată în pat cu o oglindă prinsă deasupra ei, și-a folosit propriul trup drept model pictând mai multe autoportrete. „Mă pictez pe mine însămi pentru că sunt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine”, a spus. Și a continuat să lupte pictând realitatea sa – „Nu pictez vise, pictez realitatea mea.”

Apoi a iubit un om mai în vârstă și renumit la acea vreme. Cu pictorul Diego Rivera a avut o relație intensă și profundă în care s-au contopit dragostea, trădarea și mariajul. S-au căsătorit când ea avea 22 de ani și el 42. „Elefantul și porumbița” îi numeau prietenii pentru că ea era mică și fragilă iar el masiv, impunător. Amândoi erau pasionali, liberi și neconvenționali. Infidelitățile au existat și de-o parte și de alta dar Frida nu a putut renunța la el chiar dacă acesta a înșelat-o chiar cu sora ei.

„Te iubesc mai mult decât pielea mea. Dar nu pot să te închid în mine. Știu că aparții străzilor, ochilor, lumii” îi spunea. El i-a fost și mentor și rană – „Am suferit două accidente grave în viață: unul în care un tramvai m-a zdrobit, și altul, Diego.”

„Las dos Fridas” pictura realizată după despărțirea de Diego, două versiuni ale ei însăși, unite printr-o inimă sângerândă, este una dintre cele mai reprezentative lucrări. S-au recăsătorit după un an consimțind că va fi o relație liberă, fără obligații sexuale și financiare. Abia după moartea ei, așa cum se întâmplă adesea, Diego a consemnat în jurnalul său:

„Am descoperit prea târziu că cel mai frumos lucru din viața mea a fost iubirea pentru Frida.”

Frida Kahlo a fost o pictoriță mexicană legendară, născută pe 6 iulie 1907 în Coyoacán, Mexic, și devenită una dintre cele mai puternice și recunoscute figuri din istoria artei moderne. Puteți afla mai multe despre viața ei citind cea mai completă și comprehensivă biografie scrisă de Hayden Herrera – Frida: A Biography of Frida Kahlo (1983) sau să vizionați ecranizarea din 2002 – Frida- cu Salma Hayek.

Desfășurat în perioada 6 – 10 august, FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE FOLCLOR ediția XIII, a adus orașului Aiud, bucurie, culoare, diversitate, tradiție, pasiune și folclor autentic.
Prima seară a festivalului a început cu spectacolul aniversar al Ansamblului de dansuri populare „Doina Aiudului” care anul acesta a împlinit 25 de ani de activitate, fiind continuatorul tradiției artistice a ansamblului „Doina Mureșului”, constituit în 1975. Sub coordonarea d-nului Nicolae Moldovan, „Doina Aiudului” este ambasadorul folclorului românesc, fiind prezent pe mai toate scenele Europei cu dansuri din toate zonele tării.
În următoarele seri programele artistice au cuprins: paradă a porturilor populare din toate cele 9 țări participante, spectacole de muzică populară cu artiști din Bosnia și Herțegovina, Cipru, Grecia, Columbia și România, iar încheierea s-a realizat prin spectacolul de gală al tuturor ansamblurilor participante și focuri de artificii.
Pe mine, spectacolul, m-a impresionat prin diversitatea, exuberanța și talentul de care au dat dovadă toți cei prezenți pe scenă dar, ca și în alte ocazii am fost dezamăgită de atitudinea publicului. Mi s-a părut de-a dreptul rușinos, că de fiecare dată când a urcat pe scenă, prezentatoarea a fost nevoită să facă apel la „aplauzele” celor prezenți acolo care păreau aduși cu „arcanul” să se bucure de clipele magice pe care le trăiau, obligați la fericire. Mulți dintre cei care constituiau ansamblurile de dansuri, erau tineri plini de entuziasm care aveau nevoie de încurajare și de confirmare a valorii lor. Și de unde puteau obține toate acestea decât de la public. Pentru mare parte dintre artiști, satisfacția nu vine neapărat de la premii ci de la cei pentru care urcă pe scenă, de la cei care privesc. Însă noi, românii, suntem un izvor de sarcasm și ironii folosite aproape în orice împrejurare dar am pierdut undeva pe parcursul acesta „democratic”, bucuria aceea sinceră, care emoționează, unește și dă strălucire momentului. Nu mai avem chef nici de aplauze, nici de alte manifestări. Stăm și privim impasibili la munca unor persoane care se străduiesc să ne aducă voie bună în sufletele noastre amorțite. Acei tineri veniți din toate colțurile lumii, nu sunt vinovați nici de creșterea taxelor și a impozitelor, nici de nerealizările edililor locali. Ei reprezintă bucuria de a trăi, de a fi prezent, acolo, în acel moment. Și totuși, în ciuda atitudinii destul de reci a spectatorilor, schimbând câteva cuvinte cu cei din ansamblurile din Mexic și Columbia, aceștia au lăudat primirea, felul cum au fost tratați dar au specificat că suntem un popor un pic mai rezervat.
Poate că ar fi bine să revizuim cumva, această atitudine glacială și să dăm artiștilor ceea ce merită: apreciere sinceră pentru munca lor.

„Eminescu, un vis în așteptare” autor Dumitru Buțoi – lansare de carte

În podul casei în care m-am mutat, și într-o magazie, adunate în cutii de carton, am găsit o mulțime de cărți vechi: clasici ai literaturii române și universale. Nu sunt chiar atâtea câte am avut dar compensează cumva, parte din ce-am pierdut. Atunci când am plecat din țară, pe lângă durerea de a-mi lăsa familia am trăit-o și pe aceea de a-mi lăsa cărțile în urmă. Aveam o bibliotecă destul de mare și unele cărți erau ediții rare dar am fost nevoită să le abandonez cu speranța că le voi recupera cândva. Nu le-am recuperat însă iată că Dumnezeu mi-a făcut un mic dar ca să-mi aline dorul de cele mai bune „prietene” ale adolescenței mele.

Astăzi este ziua lor, a acestor cărți vechi, esențiale pentru păstrarea și transmiterea din generație în generație a istoriei și culturii umane. Și chiar dacă nu este recunoscută oficial de toate organizațiile internaționale, ea este sărbătorită și apreciată de către colecționari, bibliotecari, anticari, adică de către cei care știu, că fără aceste cărți și manuscrise vechi nu am putea „privi” spre trecutul îndepărtat ori de câte ori dorim să mai aflăm câte ceva despre istoria omenirii.

Și pentru că tot vorbim de trecut, tocmai am descoperit că în Alba Iulia, se află una dintre cele mai valoroase biblioteci patrimoniale din Europa de Est, inclusă în patrimoniul Bibliotecii Naționale și în circuitul turistic și academic internațional.

Fondată în 1798 de către episcopul romano-catolic Ignác Batthyány, în clădirea unei foste mănăstiri benedictine, reconvertită pentru scopuri culturale, Biblioteca Batthyány, care are și rolul de Institut de cercetări astronomice, deține peste 65.000 de volume, multe dintre ele fiind extrem de rare și valoroase. Un exemplu elocvent ar fi Codex Aureus din secolul IX, unul dintre cele mai vechi manuscrise occidentale păstrate în România, scris cu litere de aur. Tratate de astronomie, medicină, teologie (Biblia Sacră), filozofie, literatură, hărți vechi și documente ecleziastice, constituie o atracție importantă pentru cercetătorii din lumea întreagă, din diverse medii academice.

Din păcate, este destinată doar specialiștilor iar accesul în incinta este permis doar pe bază de autorizație. Poate că și aceasta ascunde secrete bine păstrate, ca în alte biblioteci ale lumii, secrete ce ar putea să ne dezvăluie un trecut pe care nu suntem încă pregătiți să îl cunoaștem.

„Toată viața ta, te vei confrunta cu o alegere.
Poți alege iubirea sau ura… Eu aleg iubirea.” – Johnny Cash