Categorie: Gânduri, povesti, opinii

În Grecia
În Grecia, Sfântul Nicolae este considerat protectorul marinarilor, ziua sa fiind marcată de festivități în porturi. Pentru greci, Sfântul Nicolae nu are rolul de a aduce cadouri. Cel care îndeplinește aceasta misiune este Sfântul Basil din Cesarea, în ziua de Anul Nou.
În Franta
Pe 6 decembrie familiile din Franta se reunesc si îl sărbătoresc pe Mos Nicolae, protectorul copiilor. În poveștile franțuzești acesta vine cu un măgăruș pe spatele căruia sunt așezate coșuri pline cu dulciuri si cadouri. Francezii îl denumesc pe Mos Nicolae, Pere Fouettard (moșul cu biciul), pentru că vine cu o nuielușa la copiii neascultători să îi pedepsească.
În Croatia
Mos Nicolae (Nikolaus) vizitează copiii din Croatia în ziua Sfântului Nicolae (Nikolinje) si le aduce cadouri, lăudându-i pentru comportamentul bun din anul ce a trecut si explicându-le că trebuie să fie cuminți si în anul ce urmează. Dacă nu își ascultă părinții, vor fi vizitați de Krampus, un personaj negativ ce le va lăsa o nuia cu care adulții să îi disciplineze.

În Ungaria
În poveștile ungurești, Nicolae(Nicolo) este înfățișat ca un episcop, cu veșminte largi si cu o mitra. Mos Nicolae este prezentat întotdeauna în antiteză cu o creatură înfricoșătoare Krampusz. Cei doi sunt nedespărțiți. Dacă Mos Nicolae îi răsplătește pe cei buni, Krampusz este un personaj neînduplecat, care tine în mâna un băț cu care pedepsește faptele rele.
În Slovenia
Pentru sloveni, Mos Nicolae este însoțit în toate poveștile de un înger, dar si de un spirit rău numit Parkelj. Îngerul aduce cadouri copiilor cuminți, în timp ce spiritul rău îi pedepsește pe cei obraznici.
În Germania
Sfântul Nicolae nu este prea popular în Germania. Majoritatea copiilor așează totuși o ghetuța (Nikolaus-Stiefel) în fata ușii în noaptea de 5 decembrie pe care Moș Nicolae să o umple cu dulciuri si cadouri. Mos Nicolae este însă si temut în Germania pentru ca nu vine singur ci împreună cu servitorul sau Ruprecht care îi amenința pe copiii obraznici.
În Irlanda
Conform legendei, adevăratul “Mos Nicolae” este îngropat, de aproape 800 de ani, în Newton Jerpoint, din Kilkenny. Corpul neînsuflețit, îngropat initial în Myra (Turcia) ar fi fost mutat ulterior de catre Nicholas de Frainet, o ruda îndepărtata a Sfântului. Pe data de 6 decembrie se tine o slujba în biserica, în memoria Sfântului Nicolae. Irlandezii nu au alte tradiții cu aceasta ocazie.
În Italia
Sfântul Nicolae este patronul orașului Bari, un alt loc unde se crede că este îngropat. Pe 6 decembrie aici are loc un ritual denumit Rito delle nubile. În provinciile Trieste, Belluno si Trentino, Sfântul Nicolae (San Nicolo) este sărbătorit cu daruri pentru copii (în dimineața de 6 decembrie) si un târg, Fiera di San Nicolo. În aceste zone, Mos Nicolae este mai important decât însuși Mos Crăciun.

„… Nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia” (Romani 12:3). Pornesc de aici și pun o întrebare simplă celor ce se erijează în mesageri ai lui Dumnezeu, celor care în numele Lui critică și admonestează. Oare cine este mai aproape de divinitate: omul bun, înțelegător, educat, smerit sau cel mândru, intolerant care crede că deține adevărul absolut? Unde anume în scrierile biblice ne învață Iisus să judecăm greșelile celorlalți? Dimpotrivă El spune „Nu judecați ca să nu fiți judecați!” Și ce ar trebui să facă un adevărat credincios? Să recunoască că este un păcătos în fiecare zi a vieții sale și recunoscând să se străduiască și să facă pași mici către o curățare a sufletului și o înălțare a spiritului, sau să arate în fața tuturor ca un sfânt deși „vorbește de sus, își înalță gura până la ceruri și limba îi cutreieră pământul”, cum spune psalmistul?

Am scris într-un text „Iată-mă-s Doamne! Un suflet nici tânăr, nici bătrân, care între două păcate găsește răgaz pentru o clipă de smerenie ” și am fost întrebată dacă mi-am propus să păcătuiesc pe bandă rulantă iar între două păcate să găsesc un moment de smerenie. În realitate, eu m-am referit la faptul că aproape în fiecare clipă ( cu excepția momentelor de rugăciune când într-adevăr sufletul se smerește) păcătuim cu gândul, cu vorba și uneori cu fapta. Cum am mai spus și altădată, un cuvânt nedrept spus altei persoane este deja un păcat. Îmi este imposibil să cred că un om cu o anumită capacitate intelectuală, care afirmă că pune pe Dumnezeu înaintea a tot și a toate, nu a înțeles sensul frazei de mai sus. Prin urmare, întrebarea dumnealui și celelalte comentarii pe text, le consider dovezi de răutate gratuită care în niciun caz nu sunt atribute ale unui om cu adevărat credincios. Unii se cred „profesori” (poate chiar sunt) dar la capitolul pedagogie psihologică , cu siguranță au rămas corijenți. Iisus a transmis învățămintele sale cu blândețe și înțelepciune, a îndemnat la dragoste și iertare. Iubirea este toată esența pildelor Sale și totuși, mulți dintre noi, se lasă stăpâniți de ură, invidie, egoism. Vedem asta în toate comentariile răutăcioase pe care și le transmit unii altora pe rețelele sociale doar pentru că fiecare se crede mai presus decât restul.

Spunea Apostolul Pavel în epistola sa către Efeseni „Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci.” Romani 2:1

Există momente în care ne provocăm singuri suferința prin deciziile pe care le luăm mai ales atunci când ne lăsăm stăpâniți de emoții și când înlocuim logica cu sentimentele. Deși…sentimentele ne fac umani.
A fost o săptămână plânsă, cu dezamăgiri, cu drumuri haotice printre necunoscutele legilor și cele ale sufletului, o săptămână pe care am simțit-o dureros în toată ființa mea și care m-a învățat alte două lecții: că nu le pot face pe toate (un alt îndemn către smerenie) și că viața nu-ți face darurile pe care le dorești (se pare că uitasem). Dar – întotdeauna există un „dar” – cel puțin acum știu cu certitudine ce îmi pot permite să simt și ce nu. Îmi este clară opțiunea pe care o pot alege…Ca întotdeauna „în tot răul există și un bine” chiar dacă e obținut cu suferință.

Pentru iubitorii de muzică…

Cândva, dragostea era un sentiment puternic, autentic și respectuos.

Melodia lui Edmond Deda vorbește despre dor și tandrețe amintind de politețea sentimentală tipică perioadei interbelice și de simplitatea emoțională a acelei epoci.

„Mă mai gândesc la dumneata” este un refren interior și reprezintă persistența unui sentiment profund. Dragostea este contemplativă și nostalgică dar nu e transformată în amintire ci este prezentă în gândul și sufletul celui care o trăiește. Ca orice iubire neîmpărtășită sau în care intervin contexte sociale ce-i țin pe cei doi la distanță, relația este idealizată.

Știu cum se simte asta pentru că iubirile mele, puține, câte au fost, s-au transformat în „umbre călătoare”…„Pașii pe care am vrut să-i opresc”, și-au continuat drumul. Într-o bună zi va trebui să mă obișnuiesc cu gândul că iubirea nu e pentru mine. Am alt destin, probabil altă misiune de îndeplinit…

„Omul este ceea ce crede că este”, spunea Anton Cehov. Avem nevoie de mai mult curaj, avem nevoie să ne reamintim cum să ne înălțăm spiritul. Sfântul Isaac Sirul ne învață că trebuie să ne coborâm mintea în cămara inimii pentru ca astfel să ajungem la cer. „Sa ne coborâm mintea în cămara inimii” acolo unde exista adevăratul nostru eu si unde se sedimentează toate trăirile din viața noastră. Cele reale nu cele pe care în funcție de împrejurări, le arătam lumii.

Și să nu uităm că pentru niciunul dintre noi viața nu e o linie dreapta de la început si până la sfârșit. Area meandre, obstacole, suișuri si coborâșuri și tocmai în aceste momente întâlnim oameni care ne țin de mână. Păcat că adesea uitam acest lucru…Sunt oameni care apar în viața noastră ca o binecuvântare dar uneori și ei, conștient sau nu, ne rănesc și lasă urme. Adevărul este că niciodată nu putem ști cât cântărește un cuvânt și cât de departe se poate auzi ecoul său în sufletul celuilalt. Uneori mai ales cuvintele dor. Ele cad cu zgomot și provoacă cataclisme. Bucăți din ceea ce construim cu dragoste și migală se rostogolesc printre lacrimi și suspine. Noroc că avem totuși această uimitoare capacitate de a zâmbi durerilor…

Se spune că nu trebuie „sa privești înapoi cu mânie”, nici cu regrete…Poate pentru unii e posibil, pentru mine nu: atâtea as fi putut face si nu am făcut, atâtea momente le-aș fi putut trăi altfel și nu le-am trăit, pe atâtea persoane pe care le-am întâlnit aș fi putut să le las să-mi pătrundă în suflet si nu le-am lăsat pentru că nu am știut să le prețuiesc suficient, încât nu pot spune că uneori nu îmi doresc să mai fi avut o șansă…Poate într-o altă viață…Dar, îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a fost alături și-n anul ce a trecut si-l rog cu smerenie să-mi mai îngăduie alții în care să mă protejeze si să mă îndrume ca si până acum…Până la urmă, fără toate aceste amintiri, bune și rele pe care le-am adunat de-a lungul timpului, nu aș mai fi cea de astăzi.

– Îți asumi toate greșelile pe care le faci?

– Există greșeli pe care le facem conștient, dintr-o chemare lăuntrică de a gusta din „dulceața păcatului” – o ispită permanentă căreia uneori îi rezistăm mai greu și alteori cu ușurință. Fără păcat, nu ar exista pocăința…Pot fi lecții pe care ni le dăm singuri, obosiți de a trăi zilnic aceleași experiențe care nu ne învață nimic nou. Sau, trec ani în care lăsăm ca presiunea să se acumuleze în interiorul nostru fără să ne dăm seama și apoi, într-o zi, se întâmplă ceva aparent lipsit de importanță care ne face să ne pierdem capul. Păcatul noi l-am inventat atunci când nu ne-am mai raportat la TOT ci la părți încărcate de norme, de vinovății, de reguli.

– Există dragoste în contradicții?

-Aș spune că da. Uneori, din contradicții se naște o dragoste profundă pentru că adesea confruntările, dacă nu sunt forme agresive de manifestare, produc transformări ce unesc spiritele. Dar aici, mă refer la confruntări de idei, de principii, de opinii și nu de orgolii. În plus, comunicarea ar trebui să fie permanentă și debordant de sinceră. Dragostea este un drum complicat, plin de contradicții care te poate duce către rai sau către infern, dar cu răbdare, poate fi construită.

-Și dacă până la urmă se dovedește că nu există?

-Dacă nu există, vorbește tăcerea. O tăcere care spune că nu mai este nimic de explicat, că singura soluție rămâne distanța.

-Psihologic vorbind, îl putem vindeca pe celălalt?

-Da, cred că da. În fiecare din noi, există o parte ascunsă dar luminoasă, care poate face minuni dacă o lăsăm să de răsfrângă asupra celuilalt. Condiția este să nu cerem nimic în schimb.

-Viața este ca un carusel. Te ridică, te coboară, este plină de surprize, de incertitudini. Cum reacționezi la asta?

-Mi-e teamă de schimbări. Aproape îmi provoacă panică dar în același timp îmi doresc să trăiesc ceva diferit.

Monotonia ucide spiritul dar ea apare când nu mai suntem capabili să percepem lucrurile bune care apar în viețile noastre deși acestea ar trebui să fie momente de sărbătoare. Cred că este important să putem distinge între luptele spre care ne îndreptăm conștient și cele pe care nu le putem evita pentru că destinul, ni le-a scos în cale.

Sunt zile în care aștept cu nerăbdare ca viitorul să se transforme în prezent pentru ca toate visele să aibă posibilitatea de a se manifesta.

-Cum vezi relațiile cu ceilalți?

-Cred că totul ar fi extrem de simplu dacă am învăța să ascultăm și să respectăm înainte de a judeca. A ști să asculți, mi se pare un dar extraordinar. Oamenii sunt tot timpul dispuși să-ți vorbească despre propriile nevoi, propriile deziluzii dar uită adesea că în față au o persoană care la rândul ei are propriile bătălii de dus.

-Când crezi că totul se năruie, ce faci?

-Poate o oră, două, o zi, mă las copleșită de deznădejde: îmi plâng neputințele, îmi las emoțiile să se dezlănțuie dar apoi îmi adun puterile și merg mai departe. Știu că vine o zi când o anumită etapă se apropie de final și că cel mai important este să las în urmă aceste capitole încheiate deja. Apoi, stabilesc alte obiective și nu contează dacă sunt mari sau mici; mă concentrez pe fiecare pas pe care trebuie să-l fac pentru a le atinge. Tocmai acest efort este cel care nu-i permite memoriei să fie ca un râu ce curge înapoi pentru că nu este ușor să mă întorc în trecut și să redeschid cicatrici care abia s-au închis. Unica rațiune pentru care aș face asta, ar fi doar ca să-mi amintesc ce am învățat atunci pentru a putea înțelege mai bine prezentul dar știu că nu există alt mod de a-ți trăi viața decât acela de a-ți continua drumul.

Viața nu ar trebui să se măsoare în ani, nici în zile ci în momente, în clipe pentru că o clipă îți poate schimba starea de spirit, te poate ridica în slăvi sau coborî în abisuri, îți poate aduce o idee la care nu te-ai fi gândit niciodată, poate fi iubire, dezamăgire, tristețe sau bucurie nemăsurată. Într-o clipă ne putem atinge de un alt suflet apărut de nicăieri și poate că acea atingere are în ea un strop de magie. Oricum, nu este întâmplătoare. Nimic nu este întâmplător.

M-am bucurat de clipe „fugind de acasă” cu dorința de a mă contopi cu natura într-o perioadă în care frunzele par flori.

Paradoxal, mă bucur de singurătate și în singurătate, poate pentru că prea mult timp am fost asaltată din toate părțile de cereri, dorințe ce trebuiau împlinite, responsabilități. Acum, îmi permit să fac daruri sufletului prin aceste evadări în mijlocul naturii.

Iubesc aceste locuri din motive neînțelese. Poate că într-o altă viață, am fost vreun animal sălbatic ce hoinărea prin aceste păduri sau poate că plină de emoții cum sunt, identific aceste imagini cu sentimentele ce nu pot fi spuse.

„Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aș vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!”

Chiar dacă versurile lui Coșbuc sunt dedicate verii, cred că sunt la fel de potrivite și pentru toamnă.

Da, este o ruină dar e casă care are o poveste sau poate mai multe, pe care aș fi vrut să le aflu. Să știu cine a râs sau a plâns aici, cine a închis pentru ultima dată poarta. O casă pe care, dacă aș fi avut posibilitatea, mi-ar fi plăcut să o transform într-o mică bijuterie.

„Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”

Un crâmpei din copilărie. Aveam în marginea satului o astfel de fântână din care beam apă rece, în serile călduroase de vară când nu ne mai opream din joacă. Clipe, alte clipe de fericire…poate singurele în stare pură.

Uneori greșim și conștientizăm prea târziu asta, sau deloc. Lăsăm în urmă oameni care poate au întins o mână invizibilă spre noi pentru a fi ajutați și i-am ignorat sau oameni cărora le-am spus cuvinte ce nu trebuiau spuse. Cuvântul este uneori ca un bisturiu și alteori ca un pansament. Uităm adesea să-l folosim cu înțelepciune…

Greșim când ne gândim prea mult la noi înșine și nu avem răgaz pentru cei pe care-i întâlnim.

Apoi, viața e ca un bumerang. Te lovește când te aștepți mai puțin și te întrebi de ce. Ceea ce faci bine se întoarce la tine poate înzecit și ceea ce faci rău tot așa se întoarce poate nu chiar atunci, poate în alt timp, în alt loc, prin alți oameni și chiar prin altă suferință decât cea pe care ai provocat-o.

„În nopțile de iarnă, când singurătatea mă sufocă, văd filmul vieții mele, îmi spunea mama. Unele imagini, pe care le credeam uitate sau care nici nu știam că există, apar din cine știe ce sertar al memoriei și dor…Dacă am realiza zilnic cât rău poate face chiar și o privire!”

Dar nu realizăm. Trăim viața ca și cum nu am fi în ea. Nu suntem conștienți că există un echilibru între ceea ce oferim și ceea ce primim…

Nu e greu să oferi dacă faci din asta o obișnuință.