Iată-mă-s Doamne, un suflet nici tânăr nici bătrân, care între două păcate găsește răgaz pentru o clipă de smerenie. Întreaga mea ființă o plec în fața Ta și mă rog Ție, iartă-mi rătăcirile, nedumeririle, cuvintele care uneori rănesc! Ajută-mă ca în fiecare zi să micșorez distanța între ceea ce sunt și ceea ce vrei Tu să fiu! Nu-ți cer să-mi alungi gândurile păcătoase pentru că fără ele poate nu aș fi conștientă de înțelepciunea învățămintelor Tale dar te rog să-mi dai puterea de a nu le pune în practică.Învață-mă să trăiesc cu sufletul plin de recunoștință pentru că recunoștința este cea care dă plenitudine vieții, cea care face ca tot ce avem să fie suficient. Recunoștința transformă tot haosul din noi în claritate și dă importanță la tot ce ni se pare superfluu! Învață-mă să-mi accept Doamne, neputințele și fă-mă izvor de bunăvoință și empatie! Ajută-mă să te cunosc prin felul în care dau lumii ceea ce Tu mi-ai dat mie!
Iată-mă-s Doamne, un suflet nici tânăr nici bătrân, care între două păcate găsește răgaz pentru o clipă de smerenie.
Aveam cândva un gând pe care îl iubeam. Îl lăsam perioade îndelungate să vegeteze și uneori îl scoteam la lumină. Îl admiram cum crește și înflorește. Mă bucura fiecare mugur care-i apărea peste noapte. Știam că nu am mult timp la dispoziție, că va veni o zi în care va trebui să-l închid iar în cufărul cu alte gânduri, pe care-l țin întemnițat cu un lacăt. E un cufăr greu cu tot ce nu vreau să mai știu. Și din tot ce e acolo doar acest gând pe care amintirea îl mai păstrează încă, este iubit. Acest gând la capătul căruia stă întotdeauna un suspin…
Exista un timp pentru toate si toate se întâmpla la vremea lor, așa că să nu ne mai întristăm dacă ceva ce ne-am dorit nu am trăit azi. Cu siguranța, se va întâmpla într-o zi. Și chiar dacă uneori stăm cu sufletul făcut căuș, dornic să primească un pic de dragoste, un pic de înțelegere, vor exista momente, vor exista oameni care îl vor umple cu tot ce ne dorim…Nu contează pentru cât timp ci doar că se va întâmpla. Și vom fi fericiți pentru că nu vom fi doar sclavii a tot ce ne înconjoară ci vom avea viață interioară.
– Ce e cu tine Ana? a întrebat-o Roxana. Nu te-am văzut de mult așa. Ai chipul răvășit și o privire de animal hăituit. E vorba iar depre el nu-i așa? Despre Pavel. Ce a mai făcut de data aceasta?
– Nimic concret, a răspuns Ana. Sunt sentimentele mele prea puternice și oricât încerc să mă detașez, nu reușesc. Și doare atât de mult! Am citit pe rețelele sociale un mic text scris de ea, o evocare a ceea ce a fost și l-am întrebat despre asta. „Ne-am întâlnit întâmplător” mi-a spus și tot universul meu a început să se clatine. Mi-am dat seama că așteptările mele erau ireale. O amintire, un nume, o poveste, o femeie care a existat înaintea mea și de care probabil încă se simte legat. O dragoste veche readusă la suprafață când între noi se așternuse pacea: nu ne mai certam, nu mai aveam îndoieli, nu-l mai vedeam ca pe un manipulator emoțional. Și a reapărut ea. Am simțit o gelozie pe care mi-e rușine să o recunosc. În prejma lui, doar în preajma lui, mă comport ca o adolescentă pentru că nu-mi pot stăpâni emoțiile. Gelozia înseamnă neputință. E o voce care-ți șoptește mereu în ureche „nu ești de ajuns” și chiar dacă poate nu ai motive serioase simți cum sufletul ti se dezintegrează. De-atâtea ori am încercat să mă conving că e doar o reacție trecătoare! Dar nu. E ceva mult mai profund. E teama că încă nu-l cunosc cu adevărat, că voi rămâne doar o parte din povestea lui. Cu siguranță greșesc. Amplific totul. În fond, știu că oamenii nu se curăță niciodată complet de trecut și nici măcar nu am dreptul să-i cer asta. Încerc să privesc totul fără resentimente și-mi tot spun că iubirea nu înseamnă exclusivitate, că e importantă prezența lui lângă mine și ceea ce încercăm să construim împreună.
-Ana, trebuie să de desparți de omul acesta, i-a spus Roxana. Te-ai transformat. Aproape că nu te mai recunosc. Nu mai ești aici ci doar acolo, în lumea lui și nu pot să privesc cum te izolezi. Trebuie să faci ceva!
-Nu pot Roxana. Deocamdată, îmi este imposibil să plec. Îi aparțin, sunt parte din mecanismul lui de supraviețuire. Am ales să-i ofer liniștea și certitudinea că e iubit. Acum sunt incapabilă să plec…
„Ai regăsit Basarabia cu sentimentul că te-ai regăsit. Ne-am obișnuit cu desele tale vizite la Chișinău, ca și cum erai unul de-al nostru. Așteptăm să te întorci. Ca să-ți spunem cât de mult te iubim. Te îmbrățișez, prieten drag.”
Uneori ești întrebat ce ai găsit la el sau la ea? Dai din umeri nedumerit. Nici tu nu știi răspunsul. Există o mulțime de fire invizibile care te duc către acea persoană. Unele le cunoști, le identifici și altele îți sunt total necunoscute. Compatibilități. Dar nu e doar asta. Există oameni pe care îi întâlnești și simți că te așteptau de mult. Poate aveau nevoie de tine sau poate într-un mod misterios făceai deja parte din povestea lor. Există și oameni pe care tu îi aștepți de o veșnicie să completeze piesele care lipsesc din construcția ta interioară.
Ana se tot gândea în ultimul timp la toate astea. De ce a fost atrasă de Pavel în acel mod, de ce chiar dacă a lăsat distanța să se interpună între ei, gândul ei ori de câte ori se eliberează de grijile zilnice, poposește în capătul celălalt de țară, în acel orășel din care a fugit. Da, e adevărat, orașele mici sunt liniștite și te simți în ele ca într-o familie mai mare. Oricând ai nevoie de ceva trebuie să fie o persoană din anturajul tău care cunoaște pe cineva, care cunoaște pe altcineva și tot așa până ajungi la sursa de care ai nevoie. Dar ea, în acea etapă a vieții, nu-și dorea decât să se piardă în mulțime, să fie doar o trecătoare fără identitate și fără o poveste care să o urmărească pretutindeni. Nu voia să întâlnească pe nimeni care să-i amintească nici de el, nici de cel care îi fusese soț. Nu avea nevoie de întrebări incomode și nici de sfaturi inutile. Luase o decizie radicală, singură, după nopți albe de nesomn și de analiză a posibilităților. Roxana, una dintre prietene, îi spuse la un moment dat că e o curajoasă dar Ana se considera o lașă pentru că în loc să rămână și să înfrunte consecințele actelor ei, a divorțului de exemplu, a fugit. A lăsat în urmă tot: pe Victor soțul ei, pe dragul de Pavel, spitalul, prietenele, casa pe care o obținuse pe vremea când încă se mai dădeau locuințe de serviciu, mobila cumpărată cu ajutorul mamei și iubitele ei cărți…Își pusese câteva haine într-o valiză și plecase fără să spună nimănui nimic: fără rămas bun, fără explicații. Alesese un oraș din inima Ardealului, acolo unde și-a dorit să trăiască încă de pe vremea când era o adolescentă și mergea la sora mai mare cu trenul. Găsise și un post prin transfer pe secția de medicină internă așa că într-un fel toate se aranjaseră cumva. Viața ei, începea dintr-un alt punct. Victor o tot suna insistând să revină dar ce prizonier își dorește să se întoarcă într-o cameră de tortură…
Mă simt în toamnă ca într-un loc de popas în care îmi odihnesc și-mi curăț sufletul. Fiecare frunză ce cade este o amintire dureroasă pe care o las în urmă și fiecare picătură de ploaie îmi spală o rană neînchisă. Vântul care se strecoară printre crengile aproape goale îmi poartă gândurile printre dorințe neștiute de nimeni. Lumina palidă a toamnei mă îmbracă cu o liniște blândă pe care o așteptam, pe care o aștept ori de câte ori simt că am obosit să lupt. Din toamnă îmi iau puterea. Îmi adun sufletul în matca iuirii și redevin ființă. E un paradox: tot ce s-a ofilit în mine pe parcursul unui an îmi renaște toamna și-asta îmi amintește că dincolo de tot ce viața îți dă sau îți ia, ținta rămâne momentul acela de fericire pe care îl tot așteptăm dar pe care îl ratăm adesea pentru că nu știm să-l recunoaștem.
Cum rănești un om? Simplu. Prin fapte, prin cuvinte, prin indiferentă…Aruncând în el „mizerii”, privindu-l cu neîncredere, urmărindu-i pașii… mișcările, tăcând. Cum îl faci fericit? Tot simplu. Iubindu-l… Ai la îndemâna atâtea metode de al „ucide” si doar una pentru a-i reda viata… Poate de aceea ne este atât de greu să dăruim fericire… Sau poate, pentru că suntem prea ocupați să ne construim propria fericire…Dar ne mințim. Nu poți fi fericit în singurătate. Iubind, ne iubim. Iertând ne iertăm. Dăruind, ne dăruim. Toate sunt reflecții în oglindă…
Eu merg pe unde merge viața. Încerc să o tin de mâna, să nu ma uite cumva prin vreun ungher. S-ar așterne praful amintirilor peste mine și as uita că azi este întotdeauna un început pentru ceea ce ar trebui să urmeze. Eu merg pe unde merge viața. Uneori tăcută, alteori furioasă, de cele mai multe ori indiferentă si rareori veselă. De fapt poate nu indiferenta este starea exactă ci mai curând acceptarea a tot ce vine…Știu ca există un răspuns pentru toate și că voi găsi mereu o soluție chiar dacă nu va fi cea dorită…
Eu merg pe unde mă duce viața. Nu mai am când să mai fac prea multe alegeri dar parcă nu aș vrea să rămân încă, o simplă privitoare pentru că între a privi și a trăi este o mare diferență. Parcă tot aș vrea să mai întind o mână, să mai fac un pas chiar dacă șovăielnic, să mai las o urmă. Parcă tot mi-aș dori să mai simt până în adâncul ființei, să râd și să plâng cu aceeași intensitate…
„Să dăruiești o carte în paginile căreia sunt gândurile taleînseamnă să dăruiești o parte din sufletul tău, din ceea ce te definește iar bucuria de a vedea cititorii cu volumele în mâini este cea mai frumoasă confirmare că munca ta ca scriitor are sens și valoare”
La mine în suflet 