Categorie: Gânduri, povesti, opinii

E și aceasta o fericire: să înțelegi nevoile și punctele de vedere ale celuilalt. Înseamnă că nu trăiești pierdut într-un somn solitar, că există un celălalt, că ai un prieten…Dar unde să-l găsești? Un prieten nu poate fi altceva în aceste timpuri decât un dar al destinului pentru că o prietenie adevărată înseamnă înainte de toate o profundă fuziune a sufletelor, care există dincolo de rațiune.

Se caută un prieten, o oglindă morală de care ai nevoie ori de câte ori ego-ul tău se manifestă în toate aspectele vieții, o persoană în fața căreia vanitatea ta dispare și orgoliul se șterge pentru că prietenul adevărat nu te flatează ci te pune față în față cu cine ești de fapt în realitate și o face cu afecțiune, fără interese proprii.

Se caută un prieten, o persoană în sufletul căreia să te ascunzi ori de câte ori viața îți dă lecții aspre, ori de câte ori inima ta se îmbracă în haine cernite. Prietenul adevărat nu va fi niciodată doar un adăpost temporar ci o prezența statornică asemeni unei case interioare în care știi că poți intra fără teama de a fi judecat sau și mai rău alungat.

Se caută un prieten, o persoană cu care să menții o legătură constantă și care dincolo de frecvența întâlnirilor să știe din tonul vocii tale sau dintr-o frază pe care o scrii, că ai nevoie de înțelegere, de ajutor. O persoană care să-ți cunoască sufletul atât de bine încât să intuiască când acesta își schimbă starea.

Se caută un prieten care este capabil să te aducă la realitate atunci când tu visezi că te plimbi în care alegorice dar și să te susțină atunci când simți că te prăbușești. O persoană care îți dăruiește, în funcție de împrejurări, critică sau afecțiune, adevăr sau tandrețe.

Știu. În societatea aceasta marcată de competiție și superficialitate, în care prețuiești mai mult un like decât o îmbrățișare reală, este greu de găsit un adevărat prieten dar asta nu înseamnă că încetezi să-l cauți. Dincolo de toată această tehnologie care îți oferă constant alternative la relațiile interumane, necesitatea de a avea lângă tine o ființă care să te însoțească în bucurie și în tristețe nu va dispărea niciodată. Tocmai de aceea, dacă destinul îți scoate în cale o astfel de persoană, fii neobosit în încercarea de a o păstra pentru că este cu adevărat, o „piatră rară”.

Muzica cea mai relaxantă este trecerea apei de munte printre pietrele așezate haotic între doi versanți. Și liniștea,  soarele care mângâie blând printre ramuri. 

Un copil construiește un castel pe malul râului.  El nu știe ca apele când se înfurie, matură tot în calea lor. Nu știe ca așa e si-n viață.  Nazuiesti, îți strivește sufletul sub noianul de dorințe pe care le vrei împlinite,  îți trăiești zilele construind castele care la un moment dat se năruie.  Nu știe dar cu siguranță va afla.

Sunt lecții pe care toți trebuie să le parcurgem pentru ca la final să aflăm calea spre desăvârșire însă doar cei care o caută au șansa să o si descopere. Îmi amintesc de Steve Jobs și ultimele sale gânduri: ” Dumnezeu ne-a lăsat simțurile ca să recepționăm dragostea, sentimentele celor din jur. Și nu iluziile false aduse de averi.
Toți banii, toate proprietățile și investițiile din viața mea.. nu le pot lua cu mine în mormânt. Tot ce pot lua sunt amintirile scăldate în iubirea dată și primită. Acestea sunt adevăratele bogății care te vor urma, însoți mereu, dându-ți puterea și lumina care sunt necesare să mergi mai departe. Dragostea nu cunoaște distanță. Viața nu are limite. Mergi unde vrei să mergi. Atinge vârfurile pe care vrei să le atingi. Totul se bazează pe 2 lucruri: inima și mâinile tale. Atât.”
Și el a fost un copil care a construit castele iar mai târziu un adult care a construit un imperiu dar tot el spunea: „Am ajuns pe culmile succesului în lumea afacerilor.  În ochii altora, viața mea este un simbol al succesului. Cu toate acestea, în afară de munca mea, nu prea am alte motive de bucurie. În final, averea este doar o “felie” de viață cu care sunt acomodat, obișnuit.”
Da, astăzi este una dintre acele zile în care nu văd luminile din jurul meu…

Și totuși, orice despărțire, dincolo de sentimentul de eliberare, cel puțin pentru una dintre părți, aduce cu sine și durere, senzația de viață eșuată, pierdută, regretul anilor irosiți. Toate se schimbă în viața celor doi: pentru unii apare singurătatea și fragilitatea, pentru alții libertatea și apariția unei a doua tinereți. Intervine adaptarea la un venit mai mic și la schimbarea locuinței, prieteniile se reconfigurează și familia extinsă se înjumătățește.

Tânărul păstrător al legilor divine își dorea să găsească calea către mântuire. „Ce bine să fac ca să am viața veșnică?  a întrebat. „Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” i-a răspuns Iisus. Dar el toate acestea le respecta din fragedă pruncie însă, probabil erau doar preceptele cu care crescuse, norme pe care învățase să le respecte. Ce nu învățase încă era conceptul de bunătate, noua lege a lui Hristos care venise să înlocuiască „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” cu „oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt”. Era o schimbare radicală de conviețuire, de ideologii și credințe. Să pui dragostea acolo unde frații se omorau între ei, acolo unde popoarele erau mereu în război, acolo unde domnea legea răzbunării și credința că Dumnezeu te îndeamnă să-ți faci singur dreptate. Ce transformare profundă a întregii societăți voia să înfăptuiască Hristos!

Dar tânărul acesta, frământat de îndoieli și de lupte lăuntrice existențiale, trebuia să mai învețe ceva ca să găsească drumul spre desăvârșirea: diferența între a avea și a fi, diferența dintre bogăția materială și cea spirituală a faptelor și gândurilor bune, diferența dintre bogăția pe care o lăsăm în urma noastră și cea pe care o luăm cu noi. Nu a fost capabil să renunțe la avere pentru că era prea atașat de ea. Mai atașat decât de poruncile divine pe care le păzea și acest atașament stătea între dorința lui de a se mântui și putința lui Dumnezeu de a i-o oferi. Ceea ce este cu neputință la om, este cu putință la Dumnezeu dar asta numai dacă, reușești să găsești calea către El.

„Lucru cel mai de vârf al Scripturii se află în cuvintele: „Vrei să fii desăvârșit?” Restul e istorie, sfaturi, tactici, îndemnuri, legi.” spunea Sfântul Vasile cel Mare ceea ce înseamnă că spre asta trebuie să tindă orice credincios.

Nimic nu valorează mai mult decât ziua de astăzi, un azi trăit cu toate simțurile treze , un azi în care să-ți permiți să spui tot ce simți pentru că e foarte greu să ții în inimă cuvinte pe care din diferite motive, nu le poți pronunța. Un azi în care să-ți păzești sufletul de ură și mintea de îngrijorări, în care să trăiești simplu, cu sinceritate și nu ros de invidie, de orgolii nejustificate sau de dorințe materiale greu de împlinit.

Să trăim ziua de azi cu calm și înțelepciune, îmbrățișându-i pe cei dragi, zâmbindu-le cunoscuților și necunoscuților, ascultând cu răbdare poveștile pe care unii ți le spun.

Și pentru că într-o zi ca cea de astăzi, acum 276 de ani în urmă, s-a născut una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale, ilustrul gânditor și poet Johann Wolfgang von Goethe, să ne amintim câteva versuri ale sale care ne pot fi lecție:

„Cinci lucruri n-aduc alte cinci mai bune;

Urechea deschide-ți la ce-ți voi spune:

Nu nasc prietenii unde-i trufie;

Cei josnici sunt sortiți mârlani să fie;

Măreț n-ajunge nici un ticălos;

Cu slăbiciuni pizmașu-i nemilos;

Se vrea-n zadar crezut un mincinos;

Învață aste lucruri de folos.”

Dintre toate fostele colege, cele cu care mi-am împărțit gândurile și speranțele aproape 18 ani, doar una îmi mai scria constant deși exista o oarecare diferență de vârstă între noi. Plecată și ea în „mirificul” Occident, probabil înțelegea mai bine ce înseamnă distanța, dorul, frământarea de a fi suspendat între două lumi fără a aparține cu adevărat vreuneia. Și ea își dorea să se întoarcă într-o zi în țară și mă tot întreba cum este, cum m-am acomodat, ce s-a schimbat, ce ar mai fi de transformat…Își dorea dar peste câteva zile se va întoarce fără suflare într-o cutie de zinc…Elena, luminoasă ca o dimineață de vară, mereu zâmbitoare și amabilă, ea care-și trăia viața cu o energie debordantă participând la turnee de tenis de masă sau serate dansante, a părăsit această lume brusc și nefiresc…Din multele comentarii care nu s-au limitat doar la „Dumnezeu să o ierte!”, am înțeles că a fost o persoană care a dăruit în permanență ceva din energia, timpul și căldura ei…Oamenii își amintesc din păcate prea târziu, ce ai reprezentat pentru ei, cine și ce ai fost…

Fiecare astfel de „plecare” îmi amintește că omul de astăzi pune prea mult preț pe fleacuri, pe amănunte care rup prietenii, pun distanță între frați sau între copii și părinți. O frază spusă la nervi, un gest necugetat într-un moment de rătăcire și gata: se așterne liniștea între persoane care până atunci și-au intersectat destinele într-un fel sau altul…Aceste nimicuri nu ar trebui să fie mai importante decât momentele pe care ni le dăruim unii altora de-a lungul timpului dar am devenit intoleranți, lipsiți de empatie și am aruncat toată înțelepciunea ancestrală la gunoi. „Mai preţios ne este prietenul ori vecinul decât un aşa-zis adevăr despre care nu ştim cât va fi valabil.” spunea Steinhardt. Dragostea pentru cei din jur ar trebui să fie mai presus decât o teorie pe care o susținem până în pânzele albe și la care nu renunțăm indiferent de consecințe pentru că iată, cei din jur părăsesc această lume brusc și nefiresc și într-o bună zi la fel vom face și noi…De aceea bine ar fi să nu uităm că ținta noastră trebuie să rămână aceea de a ne bucura unii de alții, de a fi recunoscători pentru fiecare zi și ori de câte ori avem posibilitatea, de a aduce speranță acolo unde este deznădejde.

Sunt oameni pe care-i iubești fără să știi de ce. Sunt ca o lumină pe care o urmărești pe drumul vieții, un ghid către popasuri în care găsești daruri surprinzătoare. Oameni pe care-i întâlnești întâmplător, care apar atunci când ești la o răscruce sau într-un moment de singurătate și care după puțin timp, devin parte din povestea ta. Sunt „mentorii”, cei care-ți schimbă direcția, care-ți dau curajul de a explora alte caracteristici ale personalității tale, care-ți scot în evidență calitățile de care până atunci nu erai conștient că le ai. Sunt cei care te ceartă, care te critică, dar care te îndeamnă să faci lucruri pe care nu le-ai mai făcut, să te dezvolți, să renunți la inhibiții și la tot felul de idei preconcepute, să fii tu însuți într-o lume plină de tipare și de cerințe sociale. Sunt cei care te determină să te analizezi, să-ți reorganizezi viața, să-ți stabilești obiective, să te vezi altfel. Sunt reperele invizibile ale „călătoriei” tale și te simți atașat de ei într-un mod ciudat, fără să înțelegi de ce. Uneori, acești oameni, nu știu cât de mult contează pentru tine și poate nu vor afla niciodată dar tu îi porți în gândurile tale, atât în zi cât și în noapte. Devii dependent de pasul lor în fața ta, și ești conștient că indiferent ce s-ar întâmpla, îi vei căuta mereu, pentru că rămân în tine ca o amprentă invizibilă.

Sunt oameni care apar brusc, de nicăieri și care poate într-o zi vor pleca la fel de brusc dar pe care tu vei continua să îi iubești, fără să înțelegi de ce…

Îi vezi peste tot și totuși, de cele mai multe ori nu îi observi sau chiar dacă îți atrag privirea în vreun fel, nu ai de unde să știi că mersul lor șovăielnic, cu privirea ațintită către ceilalți, înseamnă de fapt o chemare. Oamenii sunt singuri…

Unii au ales singurătatea și au făcut din ea o cetate interioară în care adesea se ascund de „zgomotele” lumii. Acolo, printre gânduri și amintiri, își regăsesc echilibrul pe care prezența altora l-ar tulbura. De cele mai multe ori, aceștia folosesc solitudinea ca pe un spațiu al creației și al libertății spirituale.

Pentru alții însă, singurătatea este o povară care le-a fost pusă în cârcă fără să fie întrebați dacă o acceptă sau nu. Aceștia sunt cei care, din diferite motive, au fost uitați de colegi, de prieteni, de familie. Sunt cei care mereu așteaptă întoarcerea cuiva și care trăiesc cu o permanentă lipsă de înțelegere, de ascultare, de iubire…Poate tocmai de aceea, dacă printr-o minune, întâlnesc pe cineva care le întoarce privirea, se dăruiesc fără rezerve, cu toată dragostea care le-a mai rămas în suflete…Ei știu să prețuiască prezența pentru că prea mult au trăit cu absența…

Pe oamenii aceștia mi-aș dori să-i strâng în brațe uneori.

Oamenii singuri sunt ca niște ferestre întunecate care stau mereu deschise…

Am dat întâmplător pe YouTube peste un titlu de film „Mistral’s daughter” și mi-am amintit că l-am văzut acum câțiva ani. Seria „Fiica lui Mistral” o ecranizare a romanului cu același nume de Judith Krantz, pe care l-am citit într-o perioadă în care viața-mi era destul de complicată. Cartea m-a fascinat la vremea respectivă pentru că prin ea, atunci când îmi doream să „fug” de toate, mă refugiam în atmosfera Parisului interbelic cu toată strălucirea și efervescența lui artistică dar și în drama istorică a celui de-al doilea război mondial care a schimbat complet destinele personajelor. 

Mi-a plăcut și filmul…Dragostea a trei generații de femei pentru același bărbat…pictorul francez Julien Mistral, diferența dintre artist si omul obișnuit, alegerile greșite pe care le facem la un moment dat, orgolii și egoism, război si dragoste…Dragostea pasionala, răbdătoare, amestecată cu ura sau cu admirație…Dragostea în toate formele ei…Și descrierea unei epoci în care arta strălucea, stimula, atrăgea, era o formă de viață…Adaptarea cinematografică schimbă unele aspecte dar păstrează esența: iubirea ca experiență totală, care împletește pasiunea cu destinul și libertatea cu sacrificiul.