Categorie: Gânduri, povesti, opinii

O sărbătoare a primăverii acolo, în orașul în care am trăit poate prea mult. O sărbătoare a berii, mai bine spus…Strazi închise, baruri cu porțile larg deschise, cu terase sau câteva mese scoase afara si oferte care te îndeamnă sa tot bei…

Tinerii, se aduna grupuri, grupuri începând de dimineața, adică pe la ora zece (nu sunt ei prea matinali). Vârstele cele mai fragede cred ca sunt de 15-16 ani…

Si începe distracția, asa cum o simt la vârsta lor, în epoca asta…Si beau, si beau si iarăși beau până spre seara când o parte din ei abia se mai țin pe picioare. Fetele, în fuste extrem de scurte, s-au așezat pe bordura fara sa le intereseze prea mult ce expun…Băieții, elimina berea pe unde apuca: pe la coltul străzii, sau în scări de bloc, cu politia lângă ei privindu-i cu indiferenta…Pe jos, nu ai unde sa pui un picior…De fapt daca ai curajul sa treci prin acel perimetru format din străzile închise circulației, calci pe sticle, mormane de hârtie, pahare de plastic si cine mai știe ce altceva…În aer plutește un miros amețitor de „iarba”…si nu pot reda aici ceea ce-ti aud urechile.  După un timp, gata…Se face liniște. Asta a fost toată distracția. Asa înțeleg tinerii sa-si exprime tumultul de sentimente pe care-l ascund în interior. Ce poezie? Ce film? Ce strângeri de mâna, flori si cuvinte frumoase? Astea-s pentru fraieri și pentru romane siropoase. Noi care am trăit cu vise confiscate, ce putem ști despre distracție,  epoca în care trăim si despre exprimarea sentimentelor? Noi cei care am fost privați atâta timp de libertate, cum putem sa înțelegem manifestarea ei, această stare de „fericire” înecată într-un pahar sau ascunsă după un fum gros? Fara băutura si „iarba” nu poți simți viața. O privire încețoșată, cuvinte abia perceptibile, un râs isteric fara un motiv anume, o percepție diferita a realității, o nevoie imperioasa de a voma sau de a urina…si cam atât…Aceasta a fost „sărbătoarea”…Un dans al rătăcirii, fără muzică și fără poezie…

„Uleiul de ficat de cod era adesea administrat copiilor în anii 1950 – și era în general detestat. Cu toate acestea, s-a demonstrat că este bogat în acizi grași omega-3, care sunt asociați cu numeroase beneficii pentru sănătate, inclusiv reducerea inflamației și scăderea colesterolului. De asemenea, conține vitaminele A și D, ambele oferind multe alte beneficii pentru sănătate.”

CE ALIMENTE- MINUNE ÎL ȚIN „ACTIV” PE MICK JAGGER

https://wordpress.com/reader/blogs/179847637/posts/11937

După cum vedem, niciuna dintre aceste religii un neagă că ar există o continuitate dincolo de  moarte. Ținând cont de asta și de mărturiile atâtor oameni, (precum cele din cartea medicului Raymond A. Moody – „Viața după viață” sau a neurochirurgului Eben Alexander – „Dovada vieții după moarte”, poate un ar fi rău să ne pregătim din timp sufletul sau spiritul pentru „judecata de apoi” sau „purgatoriu” sau Gehinom.

MĂRTURIA UNUI BĂRBAT CARE A MURIT 6 MINUTE: CE A „VĂZUT”

Cele mai dureroase lovituri le primești de la oamenii pe care i-ai ținut în suflet, pe care i-ai lăsat să te vadă, să te cunoască, cărora le-ai destăinuit tainele, gândurile tale. Oameni care au pretins că-ți sunt prieteni, care ți-au spus vorbe frumoase, care au râs și au plâns împreună cu tine și dintr-o dată ți-au devenit dușmani. Și poate că nu ai altă vină decât aceea că într-o zi ai fost mai fericit, mai liniștit, mai împăcat cu viața și cu cei din jur. Poate că dintr-o dată ai realizat că ai pentru ce să fii recunoscător, că ai de unde și ce să dăruiești fără să aștepți nimic în schimb și asta ți-a așternut pe chip o lumină care împărtășește dragoste și iertare. Probabil tocmai această lumină, a atras judecățile, interpretările, răutățile spuse pe la spate tocmai de către cei pe care i-ai iubit și poate că adevăratul motiv este că în strălucirea ta au văzut neîmplinirile lor.

Pare un paradox, dar fericirea, chiar și sporadică, îți poate aduce singurătatea. Uneori, înțeleg de ce: nu e ușor să ajungi la această stare, e un drum anevoios, o scară pe care urci spre o stare profundă de împlinire interioară și mulți abandonează de la primele trepte. Primul pas, și poate cel mai important, este acceptarea propriei vieți cu toate neputințele, greșelile și durerile ei. Apoi urci treapta cea mai grea, iertarea propriei persoane și a celorlalți care este urmată de recunoștință, de puterea de a te bucura de lucruri mărunte și simple: un zâmbet o carte, o dimineață liniștită, o persoană dragă. Dacă ai reușit să ajungi până aici atunci vei continua către claritatea cu care vezi lucrurile cu adevărat importante din viața ta pentru care merită să lupți și să depui eforturi. Urmează acea stare care nu poate fi mimată, bucuria de a dărui nu din preaplinul tău ci din ceea ce ai: timp, iubire, resurse, gânduri bune, cuvinte de încurajare, înțelegere, toleranță și ajungi la ultima treaptă care este prezența ta aici și acum, o prezență prin care viața ta capătă sens.

Sigur că e mult mai ușor să critici, să fii egoist, să pui etichete. E ușor, dar asta nu-ți aduce liniștea, dimpotrivă, amplifică starea de anxietate și de nemulțumire pe care o trăiești zilnic. Sunt conștientă că nu toată lumea pune preț pe valorile sufletești și că unii nu știu să păstreze ceea ce le dăruiești cu toată dragostea și sinceritatea de care ești în stare dar chiar și așa, în fiecare zi mă doare să constat că s-a întâmplat ceva cu „omenia” noastră: nu mai avem răbdare să privim în profunzimea celui de lângă noi, nu mai știm să ascultăm, suntem atenți doar la interesele noastre, ne greșim prea des și nu ne mai iertăm. Dar eu tot mai am speranță, tot mai cred că într-o zi vom ști să ne arătăm „raiul din inimă”: că de am fost haini, vom deveni buni, de am rănit pe cineva, vom vindeca, de am urât vom iubi, de am fost nedrepți vom cere iertare. Tot mai cred că ne vom schimba dar nu vom reuși asta fără credință.

„Uităm și că timpul nu iartă pe nimeni, că vom fi și noi cândva că aceste persoane neajutorate de care toți vor să scape cât mai repede. Bătrâna, intră în casă cu ochii umezi, cu capul în pământ și parcă mai gârbovă decât era înainte ca și cum, o nouă povară i-ar fi fost pusă de o mână nevăzută, pe umeri. – Și dacă nu se mai întoarce?”

BĂTRÂNII

Inima nu are logică și nu învață din greșeli. Ea iubește haotic și fără explicații. Are un limbaj propriu al impulsurilor care nu ascultă de logică. Nu negociază, nu așteaptă aprobări, se lasă uneori cucerită și alteori rezistă în fața „asalturilor” cu stoicism. Inima e o pasăre închisă în colivia prejudecăților care nu încetează să viseze la libertate.

Ana își amintea de început, de apariția lui neașteptată în cabinet, alături de șefa de secție care-l prezentase simplu fără alte introduceri:

-El este Pavel, noul chirurg. Vine din Iași, a obținut nota zece la examenul pentru titlul de medic specialist și suntem onorați că a dorit să ne fie coleg.

Ana l-a privit pe sub gene întrebându-se ce căuta într-un spital de provincie un medic de nota zece. Avea să afle mai târziu că dincolo de profesionalismul său, era o persoană incomodă și atât de mândră că nu ar fi rezistat să aștepte ani la rând o promovare, aflându-se mereu la dispoziția „monștrilor sacri” ai medicinei. A preferat un spital modest în care știa că poate ajunge ușor la o funcție de conducere și-n care hotărârile sale legate de pacienți depindeau doar de propria cunoaștere și propria judecată.

Luni la rând au lucrat împreună și Ana nu-și mai amintește care a fost primul moment când inima a început să-i tresară la apariția lui, când a constatat cu uimire că-i ocupă cea mai mare parte din gânduri. Poate factorul declanșator a fost acel bilețel găsit pe birou:

„Te iubesc, femeie! Iubește-mă și tu! Fii veghea mea pentru că adesea mă simt asaltat din toate părțile de judecăți gratuite. Poate că și tu faci asta deși sufletul îmi spune că pot avea încredere. Știu că pe tine te pot lăsa să mă citești ca pe o poveste, că-mi poți afla umbrele și că nu vei fugi de ele. Pe tine te pot lăsa să-mi vezi rănile nu pentru a le vindeca ci pentru ca prin ele să mă înțelegi. Te iubesc, femeie! Iubește-mă și tu! Am nevoie de tine. Am nevoie să fii acolo atunci când mă rătăcesc prin labirintul amintirilor.”

Nu era semnat, nu avea dată dar Ana îi recunoscuse scrisul. L-a citit de multe ori pentru că era neașteptat și greu de crezut că acel om își mărturisea sentimentele. Nu i-a răspuns mai întâi pentru că nu avea certitudinea că era declarația lui și apoi pentru că era o iubire imposibilă. Viețile lor aveau drumuri diferite și erau clădite pe alegeri care nu mai puteau fi schimbate. A păstrat acel bilet între paginile unei cărți de poezii. Uneori, în nopțile în care aștepta cu teamă întoarcerea celui care-i era soț, o recitea cu gândul că poate în altă viață s-ar fi putut iubi simplu fără să-și spună „ce-ar fi fost dacă”.

Sa fim blânzi, înțelegători, iubitori de oameni si de tot ce are viață! Să-l rugăm pe Dumnezeu să pună în sufletele noastre dragostea si puterea de a ierta, în mintea noastră înțelepciunea si gurii noastre lacăt atunci când ne lăsăm cuprinși de mânie si orgolii. Pentru că la sfârșitul vieții, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi ne vom „scrie” autobiografia și anumite consecințe ale unor fapte pe care nu le mai putem schimba, ne vor bântui conștiințele. Va trebui ca până atunci să găsim o cale de a ne asuma aceste consecințe ca să ne putem ierta.

Un oraș boem cu străzi pietruite, clădiri cu „ochi”, cafenele cu aer interbelic din centrul vechi sau intime, ascunse prin ganguri, localnici și turiști colindând străzile înguste, construcții vechi și moderne.

Un băiețel de opt ani îi dăruiește unei fetițe de aceeași vârstă un șnur cu o inimioară. Doi bătrâni îmbrăcați modern merg ținându-se de mână. Dragostea nu are vârstă. Pătrunde și-n inimile mici și-n cele mari…

Artiști, turiști, visători, iubitori de frumos, curioși sau simpli trecători, toți se regăsesc în aerul melancolic și liniștit al Sibiului.

Într-o altă zonă, în județul Alba, între cer și pământ, giganții tăcuți din piatră ai munților Trascău, chei adânci, păduri dese și răcoroase, sate tradiționale și mai ales o liniște care te invită la meditație, la introspecție.

Fotografii: arhivă personală

În astfel de locuri mă simt mai aproape de Dumnezeu și o stare de bine, greu de descris în cuvinte, îmi cuprinde sufletul.

Oamenii dezamăgesc. El nu…

Uneori suntem incapabili să vedem ceea ce Dumnezeu ne arată cu generozitate, incapabili să privim prea aproape. Trăim cu senzația ca doar scrutând orizontul vom afla ceea ce căutăm de o veșnicie…

Până când, nu mai căutăm ci acceptăm și înțelegem că există un motiv pentru care suntem aici si pentru care trăim într-un anume fel. Dar până la această acceptare, ce cale lungă!

Uneori, emoțiile sunt zbaterile disperate de aripi ale unei păsări care nu mai reușește să se înalțe…

Uneori alegem tăcerea pentru că pare a fi singurul răspuns inteligent, chiar dacă în noi cresc cuvintele și caută motive să fie spuse.

Și nu doar uneori ci întotdeauna căutăm afecțiune dar atunci când o găsim o respingem de teamă că ar putea falsă. Căutăm înțelegere dar nu avem încredere în cei care ne-o arată, căutăm apropiere dar ridicăm ziduri în jurul inimii ca să ne protejăm, căutăm sinceritate dar punem la îndoială adevărul celui care are curajul să-l spună pentru că ne doare. Și cel mai mare paradox al sufletului este că vrem să fim văzuți dar ne ascundem când cineva încearcă să ne descopere profunzimile. Și totuși, cu toată toată frica, cu toată neîncrederea, cu toate îndoielile, continuăm să căutăm afecțiunea, să o așteptăm.

Pe care mi-l adresez și mie…

Lasa un gând bun paznic la usa sufletului tau si întâmpină zorii fiecărei zile prin cuvinte de mulțumire si de recunoștință că poti scrie o alta pagină în cartea vieții! Întotdeauna, lasă un gând bun la ușa sufletului tău pentru toți cei pe care viața ți i-a scos în cale pentru că în această lume ce devine pe zi ce trece tot mai intolerantă și lipsită de empatie, toți suntem niște cerșetori: stăm cu mâna întinsă la fiecare răscruce a destinului și cerșim puțină dragoste, puțină omenie, puțină înțelegere. Fără aceste „daruri” sufletul ni se usucă sub privirile nepăsătoare a celor din jur.