Categorie: Gânduri, povesti, opinii

Viata mai colorata…

Chip mai zâmbitor…

Inima mai iubitoare…

Gând mai strălucitor…

Fapta mai binevoitoare…

Zâmbet mai năucitor…

Judecata mai îngăduitoare…

Zbor mai înălțător…

Bine ai venit luna MAI!!!!

Cu ceva timp în urma, am găsit pe o pagina cu teme motivaționale, un articol despre modalități de a te autocunoaște si a înțelege mai bine cine ești, ce-ti dorești si care este scopul tau în viata. Printre alte metode autorul recomanda ca-n fiecare seara sa încercam sa răspundem în scris la zece întrebări. Eu am pus în aplicare aceasta metoda si pot spune ca m-a ajutat destul de mult, în sensul ca am înțeles mai bine acțiunile celorlalți si pe ale mele. În plus am reușit sa ma mențin într-o stare de spirit mai optimista o perioada îndelungata de timp. Va scriu mai jos cele zece întrebări, poate exista persoane care au nevoie de ele.

1. CE AM OFERIT AZI ?

2. CUM M-AM DEZVOLTAT ?

3. CU CINE AM CONECTAT ?

4. CARE AU FOST CELE MAI AMUZANTE MOMENTE ?

5. CE PROVOCĂRI AM AVUT ?

6. PE CINE AM ASCULTAT ?

7. PENTRU CE SUNT RECUNOSCĂTOR/ARE ?

8. CÂND AM DAT DOVADA DE VULNERABILITATE ?

9. PE CINE AM IUBIT ?

10. CE AM ÎNVĂȚAT ?

Pentru ca azi e Ziua internaționala a cărții…

La începuturi, oamenii se adunau în jurul focului si își spuneau poveștile unii altora dar de teama ca acestea se vor pierde, ca unii vor uita sau ca ele vor fi răstălmăcite (cum de altfel se si întâmpla) s-au tot gândit si au tot cautat metode de a le transmite generațiilor viitoare neajustate, nefinisate ci exact asa cum erau, în forma lor pura.

Prin mileniul al III-lea î.Hr, în Mesopotania, cineva (nu se știe cu certitudine cine), a făcut niște tăblițe din lut pe care a trasat caractere, si apoi le-a ars în cuptor. Acestea au fost primele „pagini” scrise. Mai târziu, chinezii au folosit mătasea, pa care scriau cu pensula, pentru a-si trimite mesajele.

Tot în mileniul al III-lea înainte de Hristos, egiptenii au descoperit papirusul. Acesta era de fapt, o plantă acvatică care se găsea mai ales în Delta Nilului. Din tulpina acestei plante se prelucra un material sub formă de foiţă pe care se scria. Potrivit descrierilor, aceste „cărți” erau de fapt niște suluri, alcătuite din foite lipite unele de altele si prinse pe bete de lemn sau fildeș. Cel mai celebru este papirusul Harris, o cronică a regelui egiptean Ramses al III-lea,  descoperită de arheologi, care avea peste 40 de metri.

Un secol mai târziu, un alt cineva din Asia Mica, la cererea regelui Eumenes al II-lea care voia să nu mai depindă de importurile de papirus din Egipt, a inventat scrierea  pe pergament , piele de animal prelucrată. Denumirea vine de la orașul Pergam. Cele mai scumpe pergamente erau cele obținute din piele de animale nenăscut, numite ”vellum”. Se spune că de aici vine denumirea de astăzi pentru hârtie velină. Cu timpul acestea au înlocuit definitiv papirusul.

La începutul actualei ere, s-au inventat codexurile care erau  reprezentate de un ansamblu de caiete cusute facute tot din piele de animal, pe care se putea scrie atât pe faţă, cât şi pe spate si care erau mult mai usor de tinut în mâna.

În sfârsit, înainte de anul 1000 al erei noastre, chinezii au făcut o descoperire remarcabila, hârtia. Ca  materiale de baza, la început au folosit cânepa, țesătura şi bumbacul, toate fiind amestecate cu apă, transformate într-o pastă care era întinsă pe foaie. Copiștii erau cei care scriau pe aceste pagini însa tot în China, la începutul secolului IX, a apărut prima forma de tipar numita xilogravura, care presupunea inscripționarea textului pe o placă de lemn cu ajutorul căreia se făceau exemplare în serie.

Germanului  Johannes Gutenberg, inventatorul tiparului cu litere mobile, i se datorează cărţile de astăzi iar prima carte publicata, în 1456, a fost Biblia.

Iata pe scurt, istoria prietenei mele…cartea. Am descoperit-o după ce am încetat sa ma mai privesc uimita  un ecran de sticla pe care tot aparea o fetita desenata ce se mișca si care se numea Mihaela. Primele cărți au fost poveștile nemuritoare si nici macar nu-mi mai amintesc de unde le aveam dar cred ca surorile mai mari au fost cele care mi le-au dăruit. Părintii nu aveau timp de povesti: mama lucra la câmp de dimineața pâna seara iar tata avea un atelier de tâmplărie în care stătea toată ziua. Eu trebuia sa-mi ocup timpul cu ceva si citind pătrundeam în lumi fascinante pe care nu puteam decât sa mi le închipui si-mi făceam prieteni imaginari. Sufeream odată cu ei când lucrurile nu ieșeau asa cum trebuia si ma bucuram de finalurile fericite. Dupa povesti au urmat cărțile de aventura si prin clasa a V-a, tot în biblioteca uneia dintre surori, am dat peste „Misterele Parisului” de Eugen Sue. Erau patru volume pe care le-am citit dintr-o suflare, pentru ca stăteam nopțile pâna pe la 2-3. Asa am cunoscut personaje din toate paturile sociale: un asasin pocăit si generos; Morel, muncitor cinstit dar apăsat de sărăcie; Ferrand, notar avar si depravat; criminali bogați si nemiloși dar, mai ales, pe Rodolfo si pe tânăra fermecătoare Marie-Fleure. Cartea aceasta m-a făcut sa ma îndrăgostesc definitiv de literatura si sa citesc tot ce-mi cădea în mâna. Trăind într-un sat fara biblioteca, nu am avut prea multe resurse asa ca, mai târziu fiind la liceu si stând la internat, îmi cheltuiam toti banii pe care mi-i dădea mama ( nu prea multi, de o prăjitură, un film), pe cărți…Prietenii mei adevărați au fost personajele din romanele citite si toate trăirile mele de adolescenta timida le-am regăsit tot acolo. Pe atunci nu existau psihologi la care sa alergi ori de câte ori te simțeai trista, sau nedreptățită, sau neapreciata, nici mama nu știa sa fie mai mult decât mama pentru ca nu avea timp de filozofii pe marginea vieții. La ea toate erau foarte clare (albe sau negre) si toate după voia lui Dumnezeu asa ca tot ce-am învățat despre bun si rău, despre iubire si ura, despre loialitate si trădare, despre sinceritate si ipocrizie, despre respect si nesimțire…a fost din cărți.

Si vreau sa le multumesc tuturor celor care si-au așternut gândurile pe hârtie si au creat povesti de viata, pentru ca deși am trăit într-o epoca a sărăciei lumea mea a fost bogata datorita lor.

 

Trăim într-o era de consum si ne lăsam ghidați doar de dorința de a avea, mai ales de a avea mai mult decât celalalt.

Construim case cu cât mai multe camere deși dormim doar în una si pe un singur pat.

Ne cumpăram mașini din cele mai scumpe deși le folosim în general doar pentru a merge la servici si uneori abia ne ajung banii pentru combustibil.

Petrecem ore în sir în hipermarket-uri pentru a ne umple frigiderele, apoi ne miram ca devenim pe zi ce trece tot mai „umflați” si într-un final apelam la sala de gimnastica sau ne străduim sa ieșim la alergat, ca tot e o moda, ca sa dam kilogramele jos.

Cumpăram cadouri scumpe si haine de firma, deși cheltuim aproape tot salariul dintr-o suflare si apoi număram zilnic bănuț cu bănuț, pâna la următorul. Undeva, prin China, unii oameni muncesc 12 ore din 24 si sunt plătiți cu 5 euro pe zi, de catre patronii „marilor firme” de la care noi achiziționăm poate, un produs cu 50 de euro. Dar asta nu mai contează, importanta e „valoarea” noastră…

Mergem în cluburi selecte ca sa fim în trend si-i acuzam pe cei din jur de snobism. Nu găsim nicio oglinda în care sa ne privim…

Alergam dintr-o parte în alta pentru a acumula cât mai multa…materie…din dorința de a ni se pune o eticheta…Tot de „firma” bineînțeles…

Pentru toate aceste, muncim din zori si pâna-n seara, ne neglijam familia, prietenii si mai ales sufletul. Uitam cine suntem, de unde venim si care este scopul nostru aici. Trăim într-un carusel care nu se oprește niciodată si viata noastră devine amețitoare dar si „amortitoare”…Nu mai avem sentimente, empatie, valori morale…dar știm sa acumulam. Nu mai știm sa spunem o rugăciune, sa citim o carte, sa admiram o floare, un tablou; sa ascultam natura, sa zâmbim unui copil…Unii spun ca în viitor ar putea exista un război al roboților împotriva oamenilor dar eu spun ca va fi un război al roboților împotriva roboților pentru ca asta am devenit…

Si când te gândești câta frumusețe si câte emoții ne străduim sa ștergem din memorie zi de zi…Din memoria noastră si din cea colectiva…!!!

 

Astăzi m-am simțit mai aproape de Dumnezeu si am ascultat o tânguire care venea dintr-o alta lume. N-am sa înțeleg niciodată de ce într-o zi ti-ai dorit sa nu mai fii. E dureros sa ma gândesc la tine ca la un las, pentru ca nu asa ai trăit, dar uneori ma revolta gestul tau si ma cuprinde o furie nestăpânită pe aceasta renunțare…Apoi ma gândesc ca nu tu, cel care ai fost, ești vinovat ci acea deznădejde care a pus stăpânire pe tine si te-a dus într-un hău fara fund, acel întuneric care te înconjura, acele mâini care nu s-au întins sa te ridice, acele urechi care nu te-au ascultat, acele suflete care nu te-au înțeles…Mereu cautam vinovații în afara când poate i-am găsi mult mai ușor daca am cauta în interior…
Sunt convinsa ca acum ești lumina…

Astăzi prietena mea nu a venit la întâlnire…Desi nu ne-am văzut de mult timp, tot amânând de la o zi la alta, ea a adormit…I-am scris, am sunat-o.,..nimic. Într-un târziu am înțeles ca nu mai vine. Mi-a scris după o ora cerându-si atâtea scuze ca deja ma enerva. I-am spus de nenumărate ori ca nu m-am supărat si chiar nu sunt supărata, căci știu ca pot trece luni fara sa ne vedem sau sa vorbim prea mult si apoi când ne regăsim sa ne simțim ca si cum ne-am fi despărțit ieri si sa povestim cu aceeași sinceritate dintotdeauna ….Pacat însa ca viata ne obosește atât de mult si pierdem clipe prețioase pe care le-am fi putut petrece langa cei dragi. Într-un târziu ne dam seama ca am alergat prin timp, ca au trecut anii si ne-am îndepărtat de posibili prieteni…Apoi ne plângem de singurătate…

Îmi lipsești…În fiecare clipa aștept sa sune telefonul și să te aud țipând, înjurând, lamentându-te, sau povestind despre femeile pe care ai fi vrut sa le iubești…Apoi iar despre ea…cea care ti-a năruit toată temelia pe care ti-ai construit viata si visele si speranțele…De multe ori doar te-am ascultat fara sa scot niciun cuvânt. Alteori țipam si eu dorind sa te scot dintr-o lume plina de tenebre în care încet, încet te adânceai…Atunci îmi spuneai ca eu nu sunt psiholog, ca trebuie doar sa te ascult si sa înțeleg ceea ce era de neînțeles, sa răspund la întrebări cărora nu le găseai răspuns…Dar nici eu nu aveam explicații pentru ca nu trăisem ceea ce ai trăit tu sau ea si oricum fiindu-ti prietena de o viata poate ca nu eram nici chiar atât de justa în aprecieri. A trecut un timp… Mi-ai spus ca ai găsit pe cineva si ca vrei sa-ti refaci viata. Ai adus-o în casa ta si ati construit împreuna planuri de viitor. M-am bucurat sa te știu liniștit si sa vad ca începi un alt drum….Vorbeam mai rar pentru ca nu mai aveai nevoie de tăcerile mele iar eu nu vroiam sa stric nimic din ceea ce abia se contura. Păreai vindecat, si chiar ai început sa faci iar glume…Apoi…m-ai sunat de ziua mea, agitat, cu gândul la trecut, spunându-mi ca tot nu înțelegi de ce v-ati despărțit, ca explicația ei -„nu ai știut sa-i înțelegi nevoile”- nu te mulțumește, ca trebuie sa înțelegi si mai ales sa- ti demonstrezi ție si lumii ca vina a fost a ei, doar a ei…Am crezut ca e doar o răbufnire de moment însa peste o săptămână am aflat cu stupefacție si nemărginită durere ca ai renunțat…la lupta,la viata, la tot…Nu a mai contat nimic: nici mama bătrână, nici frații si surorile, nici cei doi fii, nici prietenii…Ai plecat, si ne-ai lăsat pe toți răvășiți…mai goi, mai săraci…Pentru mine absenta ta este o continua uimire si durere… A trecut o luna si abia acum pot sa scriu câteva rânduri…Mi-as dori sa știi ca nimeni nu-ti va putea lua locul în sufletul meu si probabil mai sunt multe persoane care se gândesc cu dragoste si dor la tine, pentru ca ai fost un om de o bunătate cum rar întâlnești, mereu dispus sa ajute si sa dea sfaturi. Păcat ca noi toți nu am știut cum sa te ajutam pe tine…Îmi lipsești…

Prietenul meu cel mai bun divorțează…Omul încrezător si spiritual care era a devenit azi o zbatere nesfârșita…Se simte umilit, trădat, mințit, manipulat, devastat…Realizează scenarii grotești, se gândește la modalități de răzbunare, retrăiește trecutul, asa cum îl percepe acum, cu o intensitate maxima. Fiecare moment în care au fost în dezacord este acum disecat pentru a scoate în evidenta greșelile ei. Mai are importanta cine a greșit mai mult? Vorbește întruna si ori de câte ori vreau sa-i spun ceva, se apara de parca se simte mereu amenințat, pus la zid, judecat. Tipa, înjura, trece de la una la alta, se încurca în întrebări fara răspuns, iar eu îl ascult ore în sir, încercând sa-mi păstrez calmul. Îl înțeleg… Cândva, am trecut si eu prin astfel de chinuri, iar el m-a ascultat încercând sa-si păstreze calmul… Ani la rând l-am întrebat: „Tie ti-e bine?” „Da, mi-e bine” îmi răspundea si ma durea ca-mi ascundea adevarul. Azi am înțeles ca de fapt lui îsi ascundea adevarul, ca-i era greu sa-si recunoască eșecul si i-am spus: „Esti conștient ca pentru prima data în viata ta, se face lumina, ca abia acum vezi realitatea?” Uneori transformam căsnicia într-un câmp de bătălie iar cel care pierde accepta cu greu înfrângerea…

Copilăria mi-o amintesc cu drag, adolescenta cu nostalgie si tinerețea cu durere…Acum, la maturitate trăiesc încercând sa înțeleg sensul vieții si menirea mea pe acest pământ…

A mai trecut un an…Ma uit în urma la fetita care am fost si ma vad azi, femeia care sunt . Parca nici eu nu ma mai recunosc…Am pierdut atâtea pe drum…!!!

Cândva, am trăit cu intensitate nenumăratele momente de durere si puținele clipe de fericire…Cândva, aveam idealuri si vise pe care doream sa le împlinesc, îmi stabileam obiective si luptam pentru a le atinge…Cândva îmi imaginam ca pot atinge cerul cu mâna dacă ma străduiesc sa ma ridic putin pe vârfuri…Încet, încet, de-a lungul vieții, pașii mi-au devenit tot mai șovăielnici si am ajuns sa ascund în adâncul sufletului dorințe care știu ca nu mai pot fi transformate în realitate, cuvinte pe care nu mai am curajul sa le mai spun si regrete pe care as vrea sa le pot îngropa definitiv.

De-as putea cuprinde timpul în brate sa-l transform într-o singura clipa de fericire cât o veșnicie, de-as putea aduna toate lacrimile plânse până acum sa le transform într-un zâmbet care sa-mi lumineze toată viata, de-as putea îmbrăca fiecare zi doar în cuvinte de dragoste pentru cei din jur, în speranță si încredere, ar fi înăuntrul meu o permanenta primăvară cu sentimente înflorite într-un curcubeu de culori. Dar cum sa închid ochii si sa-mi închipui ca nimic nu a fost ci doar este…?

Si totuși….câta liniște aduce maturitatea!!!