Tot ce-am vrut să fiu a fost iluzie pentru că n-am știu să merg până la capăt. Tot ce sunt e o clepsidră prin care mi se scurg anii, trăirile, viața în toată „splendoarea” ei. Tot ce-am trăit fără rost, s-a făcut umbră și mă urmărește pretutindeni. Tot ce-am făcut înțelept, s-a făcut lumină înăuntrul meu și tocmai aceasta îmi doresc să fie văzută. Tot ce-am simțit a fost fior și cântec interior, uneori lacrimă, alteori zâmbet , uneori speranță, alteori deznădejde. Tot ce simt este insistența unui gând care-mi alungă adesea somnul și dezamăgirea.
Depresivă ar spune unii…Posibil, dar e atât de ușor să punem etichete, să categorisim, să provocăm durere! Greu este, să fim conștienți de neputințele noastre, de greșeli, de limitele pe care le avem. Și mai greu este să fim atenți la nevoile celuilalt, să le fim umăr în momentele în care ar vrea să se sprijine, să le fim zâmbete când le plâng sufletele, să avem grijă de ei, cu atenție la detalii, la circumstanțe.
,,Iscodim unul păcatele celuilalt nu pentru ca să plângem pentru el, ci ca să-l clevetim, nu pentru ca să-l vindecăm, ci ca să-i adăugăm și alte răni și pentru ca rănile aproapelui să le facem o justificare a propriilor noastre răutăți”. Sfântul Grigore Teologul
„Un pom este cunoscut prin fructele sale; un om, prin faptele sale. O faptă bună nu este niciodată pierdută; cine seamănă bunăvoinţa, culege prietenie, iar cine plantează bunătate, adună dragoste” – Sfântul Vasile.
„Rugăciunea nu este o cerere. Ea este dorul unui suflet. E recunoaşterea zilnică a propriei slăbiciuni. Este mai bine să ai o inimă fără cuvinte, decât cuvinte fără inimă.” – Mahatma Gandhi
O amintire despre începuturi…cu șapte ani în urmă.
Imagine creată de copilot
Locuri noi, oameni noi, alte istorii, alte tradiții, o lume nouă de explorat.
Am fost de curând în România si pot spune ca m-am simțit precum „Alice în țara minunilor” și asta nu pentru că s-ar fi transformat peste noapte într-un paradis ci pentru că nu m-am întors satul natal ci am fost în altul din județul Alba, pe care l-am ales sa-mi fie reședință de acum încolo. O lume nouă, un nou început…și o casa în care avem multe de făcut. Acum când scriu, realizez ca într-o casa investim timp, bani, nervi, sentimente amestecate. Îi ridicăm ei zidurile și dărâmăm bariere; din sufletele noastre, dintre noi oamenii, pentru că o casă înseamna vecini, relații pe care sa le închegi si sa le menții…Uneori, asta e mai greu de realizat decât construcția în sine. Dacă nu ar fi temerile, suspiciunile noastre!!!
Valeria e vecina din dreapta, Aurica cea din stânga. Doua femei binevoitoare care au făcut tot posibilul să mă simt bine primită, dar cu caractere total diferite. Una autoritară, suspicioasă, mândră de obârșia ei și realizările fetei (tocmai a fost acceptata la doua Universități la stat) cealaltă umilă, supusă, cu o vorbă blândă și tărăgănată, cu un băiat de vreo 22 de ani ce pare ca nu are niciun obiectiv de atins. Una își îngrijește mama bolnava de guta, cealaltă soacra bolnava de inima. Aproape ca sunt surprinsa că mai exista copii care au rămas în casa părintească și au grijă de mamă, de tată. Nu mulți, dar mai există…
Valeria nu mai lucrează de câțiva ani buni, (adică nu mai are servici). Spune că a rămas acasă pentru părinți și pentru fată. Și statul ei acasă nu a fost zadarnic. Fata a terminat liceul cu media 9.65. În plus, între ele exista o relație de prietenie atât de profundă încât e greu de crezut ca sunt mamă și fiică. Apoi ea s-a ocupat de ambii părinți. Tatăl, cu cancer de prostata, a murit anul trecut chiar în ziua în care pârâul din fata casei s-a umflat și a dat pe afara cu așa forța încât a trecut peste porți, a intrat în case și în beciuri. Apele învolburate, au strâns tot ce-au găsit în cale, inclusiv bușteni, mașini, animale, și le-au lăsat prin curțile oamenilor. După ce s-au potolit și au început sa se retragă, în urma a rămas dezastru. Oamenii au căzut într-un fel de amorțire și inițial nu au avut nicio reacție. Apoi, au început sa se elibereze de obiectele aduse, de cele distruse și de mâl cu un calm specific unei rutine zilnice. În astfel de momente, Valeria a trebuit să-și îngroape tatăl. Le-a făcut pe toate…Spune ca nu știe cum…
Aurica e singura care aduce un venit în casă. Soțul, a lucrat ceva timp prin Italia, Anglia…dar se pare că nu s-a putut acomoda nicăieri și s-a întors . Acum, nu aș putea să spun cu exactitate cu ce se ocupă. Cred ca are pe undeva, prin marginea satului o grădină de zarzavat și o vie la care tot merge cu bicicleta. Se mai oprește la magazin, mai face glume deocheate cu vânzătoarea, iar seara și dimineața, udă cu o stropitoare drumul din fata casei, neasfaltat încă, sa mai astâmpere praful, după cum spune…Aurica, pleacă la 8 dimineața și se întoarce la 8 seara. Ea nu e la curent cu bârfele din sat și nici nu-si expune punctele de vedere cu privire la tot ce se întâmplă în jur. Ea povestește despre timp, despre cei care au locuit înainte acolo, despre cât de bine e sa ai vecini noi și atât de buni…Valeria însă, e la curent cu toate…S-a cerata cu primarul și cu vicele pentru un pod și are opinii foarte clare despre tot ce se întâmpla în comună. Nu e o persoana pe care sa ti-o faci dușman…însă tot ascultând-o, mă gândesc că ar fi buna de consilier. Prea spune lucrurilor pe nume…
Apoi, exista Lola, o persoana mica, slăbuță, cu o expresie trista, aproape depresiva. Are un magazinaș, care presupun că nu-i aduce prea multe venituri si o ferma de vaci care cred că-i înghite cam toată energia pe care o mai are la 50 și de ani. Soțul e viceprimarul din sat și mă gândesc că, fiind o persoană ocupată cu funcția importantă pe care o deține, nu-i preia prea mult din sarcini Lolei. Ea, cred ca se simte închisă într-o viață pe care si-ar fi dorit-o altfel. În realitate, își petrece zilele, așteptând să-i intre în magazin o persoana cu care sa poată vorbi și altceva în afara de obișnuitele bârfe…Și atunci când „minunea” mult așteptata se întâmplă, Lola încearcă să obțină cât mai multe informații noi, legat de psihologie, de dezvoltare personală, de lumea nouă care se afla dincolo de pereții magazinului ei. Când faci un pas către ieșire ea vine tot mai aproape de tine și încearcă sa te retină. Tu, oricât de mult te-ai grăbi, din politețe și poate din compasiune pentru zbuciumul care se ghicește în sufletul ei, nu îndrăznești să o lași așa, cu vorbele pe buze…Când pleci, îți spui că femeia asta chiar are nevoie de consolare și că ai sa mai treci pe la ea dar timpul se scurge vertiginos, tu te vezi angrenat într-o mulțime de treburi și nu îți onorezi promisiunea…Poate de aceea, când mă gândesc la ea, la Lola, mă simt puțin vinovată, ca și cum nu aș fi dus ceva la bun sfârșit…Dar, oricât ai vrea, nu-i poți ajuta pe toți cei pe care-i întâlnești…Eh…Oameni și locuri.
Paradoxal, chiar dacă eram înconjurată de pereți dărâmați, praf, oameni care mișunau prin curte, și la început eram fără apă, m-am simțit acolo ca-n rai. Când se lăsa seara, și toate se calmau, mă cuprindea o liniște pe care am mai simțit-o doar în casa părintească. Și cum să nu fie așa? În stânga pădure, în spate pădure, prin fata casei un pârâu în care broaștele susțineau concert, seri răcoroase și dimineți cu ciripit de pasarele. Ce poate fi mai frumos?
„Mama, asta da viata!” cum bine a spus dragul meu băiat.
„Bunătatea, înfrumusețează viața, împăcând toate neînțelegerile; ea limpezește ceea ce e încurcat, ușurează ceea ce e greu, înveselește ceea ce e trist.” Lev Nicolaevici Tolstoi
E adevărat, bunătatea unește, ajută, iartă si chiar dacă în ultimul timp pare a fi plecată într-o lungă vacanță, noi nu trebuie să încetăm să o căutăm si să-i facem loc în sufletul nostru. Viața ar fi mult mai simplă si mai frumoasă dacă nu am complica-o inutil cu orgoliile si judecățile noastre. Nu știm niciodată ce poveri duc cei care ne apar în cale, câtă nevoie au de gesturile noastre mărunte dar pornite din inimă.
În esență, toți avem nevoie de un cuvânt bun, de un zâmbet, de o apreciere sinceră, o privire blândă sau o mână întinsă la timp.
Bunătatea nu este o slăbiciune ci o formă tăcută de curaj într-o lume grăbită să uite ce înseamnă umanitatea și conviețuirea în bune relații cu cei din jur.
Și o povestioară
Într-un sat de la poalele unui munte, într-o casă cu ferestre mici și acoperite mereu, trăia un bătrân singuratic cunoscut pentru tăcerea sa și considerat puțin ciudat. Oamenii și mai ales copiii îl evitau pentru că deși participa la evenimentele comunității, de fiecare dată se așeza într-un loc mai izolat și privea dar fără să scoată un cuvânt în plus în afară de un răspuns la salut. Hainele sale ponosite dar curate și barba albă îi dădeau un aspect de vagabond. De fapt nimeni nu știa de unde venea. Se stabilize în casa aceea care era de mult părăsită și oamenii acceptaseră că exista acolo, fără să-l întrebe nimic. Într-o iarnă în care troienele de zăpadă acoperiseră drumurile, o iarnă așa cum nu mai fusese de mult, o femeie tânără, venită de curând în sat, bătu la ușa bătrânului:
-Bunicule, am auzit că ești singur. Ți-am adus o ciorbă caldă.
Bătrânul o privi lung ca pe o nălucă, luă castronul din care ieșeau aburi spunând un „mulțumesc!” abia auzit și închise ușa. A doua zi, femeia a revenit și a continuat așa până când bătrânul a deschis larg ușa și a poftit-o înăuntru. Femeia a privit mirată în jur la ordinea din camera în care tocmai intrase, la focul din sobă, la teancul de cărți de pe noptieră. Bătrânul o invită să se așeze și-i spuse.
-Tu ești prima persoană care de când am venit aici m-a tratat ca pe un om și nu ca pe o umbră. Știu, par ciudat pentru că m-am izolat așa de lume dar de-a lungul timpului, oamenii m-au dezamăgit constant și am venit aici, în satul acesta cu dorința de a nu mai comunica cu nimeni. La început a fost bine. M-am simțit eliberat cumva dar singurătatea e grea mai ales când ai un trecut plin de suferință la care te tot gândești. Și bătrânul i-a povestit despre culmile la care a ajuns la un moment dat și hăul în care s-a scufundat când a pierdut totul. Un clișeu aproape dar care marchează pe fiecare diferit.
Din acea zi, bătrânul a început să vorbească și oamenii au descoperit un om înțelept care știa să le dea cele mai bune sfaturi atunci când aveau nevoie iar copiii l-au îndrăgit pentru că era o sursă de povești, de cântece și jocuri.
Ferestrele casei arătau acum luminoase ca și cum ar fi zâmbit lumii iar grădina din față era plină de flori.
Gesturile mici, făcute cu dragoste, pot readuce la viață sufletele moarte.
Dintre toate defectele omenești, cred că cel mai mult îmi displace aroganța, acea formă de superioritate afișată adesea în relațiile cu ceilalți. În opinia mea, este modul cel mai subtil și toxic de distanțare umană și chiar dacă aparent pare o expresie a siguranței, în realitate ascunde adesea teama de eșec, fragilitatea, nevoia profundă de validare a calităților pe care o persoană, crede că le are. Poate fi un mecanism de apărare împotriva nesiguranței cu care trăiește persoana respectivă.
Aroganța îmbracă diverse forme de la zâmbetul condescendent al celui care știe tot până la refuzul oricărei forme de dialog. Arogantul privește lumea din turnul său de fildeș și se izolează adesea nu pentru că își dorește să stea singur ci pentru că este convins că nu găsește parteneri de dialog pe măsura capacităților sale intelectuale și a profunzimilor sale.
De-a lungul timpului am întâlnit mai multe tipuri de persoane arogante:
cel care se crede mai inteligent, care folosește cuvinte complicate pentru a-i pune pe ceilalți în dificultate și a le arăta astfel ignoranța, cel care face trimiteri erudite, care se simte insultat de întrebările simple sau care nu recunoaște niciodată că greșește. El îi tratează pe ceilalți adesea cu dispreț, cu intoleranță și refuză dialogul mai ales cu cei care încearcă să-i demonstreze că nu are dreptate. Este o persoană care are în permanență nevoie de o validare a propriilor capacități.
cel care îi judecă pe ceilalți prin prisma ierarhiilor sociale și a conturilor din bancă. Acesta își trage „seva” din puterea pe care i-o conferă banii sau statutul. Evită adesea contactul cu cei care nu-l avantajează în vreun fel sau care nu-i confirmă poziția. Cred că în această categorie intră tot mai multe „personalități” ale zilelor noastre și că ei disprețuiesc cu adevărat intelectualii, conștienți fiind că fără bani sau poziția ierarhică, nu ar putea intra niciodată în cercurile lor sociale.
apoi există arogantul moral, cel care-ți dă sfaturi în orice împrejurare pentru că el este reprezentantul tuturor calităților umane. Are o imagine idealizată a ceea ce este și-i privește cu milă pe ceilalți dar nu pentru că-i înțelege ci pentru că le disprețuiește lipsa valorilor morale.
cel care ridică ziduri în jurul său ca să nu fie pus în dificultate, care nu acceptă ajutor, nici sfaturi, care respinge totul dinainte ca să-și ascundă vulnerabilitatea. Principala sa caracteristică este orgoliul și tocmai de aceea el vede orice încercare de sprijin din partea celorlalți ca pe o umilință.
Cred că și cel care este adesea ironic sau tace cu subînțeles manifestă subtil o oarecare aroganță, dar este mult mai suportabilă. În realitate, toți cei amintiți folosesc o mască pentru a ascunde teama de a fi descoperiți vulnerabili, imperfecți, umani, dar în opinia mea, adevărata forță nu constă în a arăta că ești infailibil. Adevărata forță este tocmai curajul de a spune „nu știu”, „m-am înșelat”, „ai dreptate”. Și mai important cred că este să poți spune „iartă-mă” atunci când ești conștient că ai greșit. Nu trebuie să consideri asta ca o satisfacție pe care i-o acorzi celuilalt ci ca a fi sincer în primul rând cu tine însuți și a accepta că nu ești perfect.
Micimea sufletească a unui om se dezvăluie atunci când îl face pe celălalt să se simtă ca un vierme. Măreția unui om se vede atunci când îl face pe celălalt să creadă că îi pot crește aripi.
Aroganța nemăsurată sau dorința de validare cu orice preț, distrug orice relație.
Există femei care au multe calități: sunt bune gospodine, inteligente, au grijă de copii și fac tot posibilul să-și mulțumească soțul. Cu toate acestea, deseori rămân singure și poate motivul principal este tocmai această grijă permanentă ca celălalt să fie mereu satisfăcut din toate punctele de vedere. Ele uită adesea că atunci când trebuie să faci o mie de lucruri ca cel de lângă tine să nu plece nu mai poate fi vorba de dragoste ci de teamă. Teama de a nu-l pierde, de nu rămâne singure față în față cu viața și cu greutățile ei. Și chiar dacă la început a fost iubirea cea care i-a unit, cred că în astfel de relații sentimentul s-a pierdut în compromisuri, în lipsa de echilibru între cel care dă totul și cel care primește. Acesta din urmă, se obișnuiește să fie servit, iubit necondiționat și răsfățat fără ca el să depună un minim efort și la un moment dat ajunge să nu mai vadă femeia de lângă el ci doar funcția pe care aceasta o îndeplinește: de soție, de mamă, de „stâlp al casei”, o umbră, o prezență permanentă care îi acoperă necesitățile. Dragostea și respectul dispar, apare indiferența, apar conflictele și ori caută în altă parte ceea ce nu mai găsește acasă, ori totul se termină cu un divorț.
Au și ele o vină? Categoric. Nu au înțeles că iubirea sănătoasă nu cere sacrificii dintr-o singură parte ci crește în echilibru, în respect reciproc și în împărțirea responsabilităților pentru a construi o viață împreună. Greșesc nu pentru că nu știu să iubească ci pentru că se iubesc prea puțin pe ele însele și cred că menținerea celuilalt într-un anumit grad de satisfacție valorează mai mult decât pacea lor interioară. Așa ajung ca într-o zi să se trezească istovite și cu sufletul gol întrebându-se: „Dar eu? Cine are grijă de mine?” Însă, când ajung la aceste întrebări deja e prea târziu să mai schimbe ceva. Relațiile se destramă și până la urmă tot sacrificiul lor a fost în zadar.
Ne sărutăm părinții ca pe niște icoane vii, cu recunoștință și dor de copilărie, ne sărutăm fii și ficele cu toată dragostea care încape în sufletul unei mame, ne sărutăm prietenii de bucurie că-i revedem și în semn de mulțumire pentru toate clipele în care ne-au fost alături, ne sărutăm iubitul/iubita cu patimă, ca o promisiune nescrisă, ca o trezirea a sufletului, ca o punte între două inimi care bat în același ritm.
Această formă de manifestare este poate cea mai sinceră dovadă de afecțiune și tocmai de aceea are și ea o zi specială. Pe 6 iulie, toată lumea celebrează Ziua Sărutului, o sărbătoare care ne amintește de legăturile profunde dintre noi, ce pot fi exprimate printr-un gest simplu. A fost inițiată în Marea Britanie la începutul anilor 90 ca o mărturie că nu avem nevoie de cadouri, flori sau reclame cu inimioare pentru a ne demonstra dragostea ci de un singur gest. Ideea s-a răspândit rapid și în alte țări astfel că ziua aceasta, 6 iulie, este considerată neoficial Ziua Internațională a Sărutului (International Kissing Day).
De la sărutul lui Brâncuși la tabloul lui Klimt, de la versurile poeților până la romanele și filmele de dragoste, sărutul a inspirat zeci de generații care au încercat să-l transforme într-o poveste exprimată în poeme, sculptată în marmură sau pictată pe o pânză. Și cum orice poveste are un final mai mult sau mai puțin fericit, uneori sărutul nu este începutul unei iubiri ci tot ce rămâne din ea…
„Cum, sus, în pisc, ne-nlănțuie sărutul ori în prăpăstii oarbe ne scufundă, nu știm de strânge-n cupa lui rotundă sfârșitul unui cer sau începutul.
Adânci milenii poate ne inundă, poate-n genuni ni se dizolvă lutul, se naste-un ev, se-ntunecă trecutul, sau timpul vast se rupe de secundă…
Ce scări de-argint ne duc spre-nalte zone, în pulbere de sori să ne transforme? Tu capeți chipul limpezii madone,
eu, trup de zeu al bolților enorme; în noi tresar păduri de anemone si-ntâia oară lumea prinde forme.”
Calimanesti, IX, 1969 – Din volumul Radu Gyr, Anotimpul umbrelor
„Vederea lumii se-ndumbrea, când noi ne sărutam în piețe și în scuaruri Un aer mat ne-nfășura, și nimeni nu ne-a lovit vreodată cu privirea.
Doar steaua neagră a părului tău scurt Îmi atingea cu clinchet stins, un umăr, și toți credeau că bate-n arbori ora când soarele apune la amiază.
Și păsări mari se coborau pe bănci și pe statui, pe cabluri peste iarbă… Luceau intens, presate de-un cer pe care-l începea iubirea noastră.” / Nichita Stănescu
Laurian Stănchescu nu este o persoană oarecare ci un personaj pentru că iese din tipar, are un crez, un ideal cu care ar trebui să ne identificăm toți și este un om care crede în cuvânt, în puterea memoriei colective și în verticalitatea spiritului. Poet, eseist, luptător pentru valorile naționale, Laurian Stănchescu nu se ascunde în spatele metaforelor ci le folosește pentru a rosti adevăruri incomode pe care alții le evită. Într-o vreme în care mulți aleg discursul neutru sau tăcerea, el alege să vorbească clar și răspicat despre valorile în care crede, să lupte pentru recuperarea memoriei unor personalități ale culturii românești, fiind inițiatorul unor acțiuni civice și culturale. Cuvintele și acțiunile lui sunt încărcate de sens, și vin din iubirea de neam și limbă, transmise din moși strămoși. De altfel, bunicul său, Constantin Bivolaru, „a intrat în istorie arborând opinca românească deasupra drapelului magiar, pe cea mai importantă instituție a Ungariei”.
Foto: Ziarul Unirea
Iată cât de elocvent, evocă scriitorul Laurian Stănchescu memoria bunicului său:
„În septembrie 2008, l-am însoțit pe Laurian Stănchescu la parastasul de 7 ani al mamei sale, Ana, în comuna Drăgotești din județul Gorj (comuna a aparținut de Mehedinți, până în 1950, când s-a făcut împărțirea pe regiuni a României). În contextul ceremoniei de la cimitir, Laurian m-a chemat să-mi arate ceva. „Vino să-ți arăt mormântul bunicului meu, caporalul Bivolaru”. M-am dus, oarecum nedumerit de tonul grav cu care mi-a făcut „invitația”. „Cine a fost caporalul Bivolaru?” – l-am întrebat, neavând, la momentul acela, decât informații vagi despre războil româno-ungar din 1919. „E cel care a pus opinca pe Parlamentul de la Budapesta, în 1919”. N-am acordat importanță informației, dar am făcut câteva fotografii ale mormântului. Aveam să aflu mai târziu cât de important este acest mormânt, după ce am citit cartea generalului Marcel Olteanu, „Huzarul negru” (vezi, la pagina 6, fragmentul din carte care se referă la arborarea opincii deasupra drapelului maghiar). Generalul Olteanu fusese guvernatorul Budapestei, în perioada de „ocupație” românească, mai exact după eliberarea Ungariei de sub regimul sovietic al lui Bela Kun, până la revenirea din exil a guvernului legitim.
Întrucât, la 4 august se împlinesc 100 de ani de la eliberarea Budapestei de către Armata Română iar cei doi țărani români, sergentul Iordan și caporalul Bivolaru, sunt eroii unui eveniment unic în istoria noastră (dar mai ales a Ungariei), l-am rugat pe Laurian Stănchescu să-l evoce pe bunicul său, caporalul Constantin Bivolaru, posesorul opincii care a fluturat epopeic pe Parlamentul de la Budapesta, deasupra drapelului maghiar.” (Miron Manega)
Constantin Bivolaru, războinicul erou decorat de Regele României, este bunicul meu, nemuritorul meu străbun… care a pus opinca voievodală românească pe Parlamentul Budapestei. Când a plecat la război, bunica i-a pus într-un ștergar puțină mâncare și i-a spus… „Constantine, te duci până la război, îl câștigi și te întorci, mâncarea îți ajunge și spre casă”. Câtă puritate și inocență aveau sfinții mei bunici! Mi-au fost modele umane și divine, vorbeau cu sfinții ca între prieteni sau rude, gospodăreau împreună cerul și pământul, iar la moarte se privegheau pe rând.
Duhovnicul bunicului meu a fost toată viața lui un copac. M-a luat într-o zi pe deal, zicea că merge la spovedit. S-a oprit pe o culme și a început să se închine, m-am oprit și eu, dar nu vedeam nici o biserică, doar ceva mai încolo era un copac. Bunicul a mers acolo, a îngenuncheat și s-a lipit cu fruntea de scoarța lui. A stat cât ai alege câteva boabe pentru deochi, apoi m-a luat fără o vorbă și am părăsit dealul. A doua zi de dimineață a plecat spre deal cu două găleți pline cu apă. M-a privit lung și am înțeles că vrea să merg cu el. Am ajuns direct la copac, iar bunicul a turnat apa la rădăcina lui, pe toate părțile. A făcut semn să vin aproape de el și de copac. „Vezi, nepoate, copacul ăsta? Este duhovnicul meu, mă spovedesc la el de copil, tatăl meu m-a învățat. A doua zi vin să-l ud, apa ia fierbințeala frunzelor care primesc păcatele mele. Apa le vindecă de spovedania mea. Ține minte, omul nu are frunze”.
Când se supăra pe cineva sau pe ceva, nu vorbea cu nimeni câte un an. Odată, un sătean l-a întrebat: „Mă, Constantine, tu de ce nu vorbești cu nimeni?”. Bunicul i-a răspuns: „O să vorbesc, când o să dau de-un om”.
Pe bunica a cerut-o în căsătorie în felul lui, năzdrăvan. Într-o seară i-a cerut ciurdarului satului, să scoată taurul în fața turmei când ajunge cu ciurda de vaci în fața casei bunicii. Mirat, văcarul l-a ascultat. Iar când bunica mea a ieșit să deschidă poartă, bunicul, care era pitit după o fântână, s-a repezit l-a taur și l-a îngenunchiat, după care l-a prins de coarne și i-a răsucit capul astfel încât să aibă fața întoarsă spre bunica. După care s-a ridicat și a plecat. Așa a cerut-o Constantin Bivolaru de nevastă pe Lucreția, cu care a trăit toată viața…
Bunicul nu era un om prea înalt, dar avea o putere impresionantă. Mă lua cu el la înot și la prins pești cu mâna. În apă îi vedeam toate rănile pentru care fusese decorat prin Decret Regal. Trupul lui era tot brăzdat de gloanțe și de tăieturi de baionetă, semăna cu un câmp de lupte răscolit de furia oarbă a războiului. Istoria nu știe că bunicul și-a încrustat numele cu baioneta pe opinca istorică așezată pe Parlamentul maghiar. Nu prea vorbea despre acest lucru, i se părea isprava unui războinic care culcase prea repede la pământ toți adversarii, le lăsase un semn de învingător și trebuia să plece mai departe.
A făcut parte din același regiment cu Ecaterina Teodoroiu. Ea era cu doi ani mai mare… Tot războiul l-a făcut cu arma înfiptă în pământ, în baionetă. Era felul lui de a-i spune pământului că îl păzește, împreună cu Dumnezeu, ruda sa cerească.
La Mărășești, lupta l-a prins când își cosea izmenele. S-a ridicat, a smuls pușca din pământ, a invocat țara și Divinitatea și s-a năpustit cu toți camarazii pe nemți. Spunea bunicul că păreau niște boabe năpraznice de grâu care băteau ca o furtună în armata dușmană. Nemții s-au speriat de aceste apariții în izmene, nu erau în nici un manual de război, erau picați din mitologii cu zei și muritori.
Când s-a întors, lumea îl „îngropase” deja, căci nu mai dăduse demult niciun semn de viață. Biata bunică-mea îi făcuse multe pomeni și citiri în biserica din sat. Credea că murise, trecuseră ani lungi de război de când îi învelise mâncarea pentru o zi de război.
Viața bunicului meu este o icoană, o evanghelie anonimă pe care o impietez cu vorbe… Mă opresc”.
Laurian Stănchescu
NOTA ISPRAVNICULUI. În 1919, caporalul Constantin Bivolaru a intrat în istorie arborând opinca românească deasupra drapelului maghiar, pe cea mai importantă instituție a Ungariei. După aproape un veac, Laurian Stănchescu forțează Parlamentul României să restituie prin lege demnitatea istorică a două personalități uriașe ale spațiului românesc: Constantin Brâncuși și Avram Iancu
Un film despre durerile copilăriei pe care adulții le provoacă uneori inconștient, despre ororile războiului și repercusiunile acestuia, despre alegerile pe care viața te obligă să le faci chiar și la o vârstă fragedă, despre clase sociale și iubirea care un se strigă ci se dovedește. Un film care, în opinia mea, merită văzut.
La mine în suflet 