Despre problemele reale ale României, cultură și obiective pe termen lung cu d-nul Gabriel Codru Plesa, primarul orașului Alba Iulia, care se află la al doilea mandat. Dacă veți privi cu atenție imaginea orașului veți înțelege și de ce.
„În lipsa dovezilor, se inventează o amenințare internă. Se exagerează unele discursuri naționaliste sau tradiționaliste și se asociază automat cu „legionarismul”, ignorând complet faptul că anumite idei naționale – asumarea identității, suveranitatea, valorile tradiționale – pot exista în democrație, fără a fi toxice sau antisemite. ”
REPORTER: Cine este strămoșul dv. care a pus „opinca” în Parlamentul Ungariei la 4 august 1919 ?
LAURIAN STĂNCHESCU: În 1919, bunicul meu, caporalul Constantin Bivolaru a intrat în istorie arborând opinca românească deasupra drapelului maghiar, pe cea mai importantă instituție a Ungariei. După aproape un veac, Laurian Stănchescu forțează Parlamentul României să restituie prin lege demnitatea istorică a două personalități uriașe ale spațiului românesc: Constantin Brâncuși și Avram Iancu.
REPORTER: Pe 19 decembrie 2021, ați anunțat deschiderea „Centrului Internațional de Cercetare a spiritualității umane Mihai Eminescu” din Alba Iulia! Ce ne puteți spune despre acest proiect?
LAURIAN STĂNCHESCU: Proiectul a fost refuzat de clasa politică… împământenită în Județ! Muncitori necalificați… ai Culturii Române!
REPORTER:Care sunt proiectele pe care ministrul Culturii, Natalia Intotero, le-a „aruncat la gunoi”?
LAURIAN STĂNCHESCU: Testamentul lui Avram Iancu, Jurământ parlamentar complementar, Mihai Eminescu, Brâncuși… evenimente culturale publice, participare la Saloane Internaționale de Carte…
REPORTER: Proiectele și realizările dv. sunt uimitoare dar știu că atunci când te deosebești, într-un grup, membrii acestuia au tendința să te marginalizeze. Aparțineți vreunui grup cu idealuri și țeluri comune?
LAURIAN STĂNCHESCU: Se pare că trăim blestemul tracic… ne aruncăm unii pe alții în genunchi, ne trădăm, ne disprețuim, ne ucidem idealurile și credințele, ne spulberăm singuri din istorie, ne îngropăm identitatea cultural istorică… în cel mai negru neant… cu fluturi orbi!
REPORTER: Ați călătorit 2400 de km, pornind de la Hobița, într-un marș până în Paris pentru a solicita repatrierea osemintelor lui Constantin Brâncuși. Care au fost cele mai dificile momente ale acestui marș?
LAURIAN STANCHESCU: În fața Ambasadei Române din Paris, era să fim arestați de Jandarmeria Franceză, chemată de funcționarii români… pe motiv… că le perturbăm activitatea diplomatică!
REPORTER: Acțiunea dv. de repatriere a osemintelor lui Brâncuși, a fost numită de publicația News.ro o „încercarea naţionalist-perversă de repatriere”, într-o prezentare a documentarului „Brâncuşi – Patriotism prin Ordonanţă de Urgenţă”, difuzat pe TVR Internațional. Cum comentati aceste acuzatii “pervers-progresiste” și de ce guvernul Ponta nu a mai plătit firma de avocatură franceză care a inițiat demersurile pentru repatriere?
LAURIAN STĂNCHESCU: Urmam strigătul lui Brâncuși de pe patul de moarte… strigătul către Țara lui!
REPORTER: Folosiți literatura nu doar ca formă artistică ci și ca instrument de activism cultural. De ce este atât de importantă pentru dv această luptă pentru păstrarea memoriei cultural?
LAURIAN STĂNCHESCU: Identitate cultural istorică – este Pisania unui neam! A noastră, are descendență imemorială, este deopotrivă cu zeii! Suntem în Calendarul cultural laic al lumii p ele au foit transportate in Olanda ca sa fie furate mai simplu. Cum comentati?
Mediocritatea și agramatismul spiritual, absența voievodală a sentimentului de Țară… ne-a adus rușinea și disprețul pe toate meridianele lumii civilizate! Această clasă politică, seamănă cu lăcustele preistorice și prădătoare… de patrimoniu identitar!
REPORTER: Ati avut o relație specială cu Nichita Stănescu dar si cu scriitori din Basarabia. Ne puteți da mai multe detalii?
LAURIAN STĂNCHESCU: Prietenie sfântă cu Nichita, a fost și este sub cultul absolut al prieteniei epopeice! Cu Basarabia literară și culturală… am o legătură de sânge, viețile noastre sunt o chilie în care liturghiază Dumnezeu! Amin cu iubire hristică!
REPORTER: Un mesaj mobilizator pentru conducatorii Romaniei.
LAURIAN STĂNCHESCU: Să vă convertiți cât mai repede… la credința brâncovenească, Golgota noastră martirică… este Învierea prin răstignire! Altfel… memoria voastră politică… se prăbușește în nisipurile mișcătoare ale hazardului politic! Să se convertească din strigoi politici… în energii umane! Mă îndoiesc ca o trestie eretică!
Nu o cunoșteam…Într-o zi, sau într-o noapte, nu mai știu când, un prieten mi-a trimis o melodie a ei și de atunci am tot ascultat-o pentru că îmi place vocea, pentru că dincolo de voce îmi place ceea ce transmite – emoțiile unui suflet sensibil, cald, plin de candoare. Iubesc muzica folk pentru că m-am născut în perioada Cenaclului Flacăra și am crescut odată cu ei.
Am avut emoții când, decisă să-i propun un interviu, i-am scris primul mesaj: dacă nu o să accepte, dacă întrebările nu o să-i fie pe plac? Dar am primit un răspuns amabil, binevoitor, și așa am descoperit o persoană sinceră, plăcută, naturală, autentică cum rar mai găsești astăzi, o persoană care prin stilul de viață, modul în care își crește familia și cum reușește să îmbine viața personală destul de plină, cu muzica, poate fi un exemplu demn de urmat.
Acesta este dialogul meu cu Ana Teodora, o artistă care urcă pe munte cu un copil în brațe și o chitară în spate….
MM: La 17 ani ai urcat prima dată pe munte și ai făcut prima filmare dar cum a apărut pasiunea ta pentru muzică și când ai ținut prima oară chitara în mână?
Ana Teodora: Da. 17 ani neîmpliniți chiar. Terminam clasa 10 a și a trebuit să iau un 10 la biologie ca să „am voie” să merg cu cei din Anotimpul 5 în Piatra Craiului. În stilul ăsta reușea mama să obțină de la mine cele mai bune rezultate academice. Tot așa s-a întâmplat si cu, chitara. Clasa 6 a, se apropia Crăciunul, știam că dacă iau 10 la ambele teze o să primesc ceva ce-mi doresc. După rezultat, am plecat cu tata la București să-mi cumpăr vioara. Da. Vioara. De aici a plecat totul. Cântam deja la cor, dar și cu spray-ul în fata oglinzii prin casă. Am făcut din curiozitate câteva ore de vioară în cadrul unui atelier la școală, apoi am vrut să exersez mai mult. În magazin am ajuns la concluzia că e mai faină chitara, că pot cânta și cu vocea și astfel am ajuns acasă cu o chitară clasica – Hora, pe care nu știam nici s-o acordez. Nu aveam internet atunci, si nici calculator, dar după mai bine de jumătate de an am găsit pe cineva care mi-a arătat primele acorduri, ritmuri si primele cântece.
MM: De unde vii și încotro te îndrepți, Ana?
Ana Teodora:Cât de profund mă poarta gândul încercând sa răspund la această întrebare… ! Vin dintr-o adolescentă rebelă crescută la câmpie cu vise retezate de credința că nu e suficient de bună, sunt astăzi femeia, soția, mama la care visam în facultate cu chitara în brațe și mă îndrept cu pas domol către culmea munților ce m-au învățat că nimic nu este de neatins.
MM: Există o legătură tainică între munte și muzica folk? Ai putea să spui care anume? Care este liantul?
Ana Teodora: Aș spune că emoția cu care am făcut primii pași pe potecă, o port cu mine în fiecare cântec. Vulnerabilitatea e liantul. Folk-ul nu este despre metafore pompoase sau producții sofisticate — ești doar tu, chitara și gândurile tale. Asta cere curaj: să te arăți așa cum ești. La fel și pe munte, în cabană, după o zi de traseu, ești obosit, poate ud, poate speriat, dar și sincer. Te vezi pe tine și pe ceilalți fără măști. Trăiți aceeași poveste, același cântec.
MM: Am văzut că zilele tale sunt cu adevărat pline: începi cu sală probabil dimineața devreme, și termini seara târziu poate cu un concert. Între timp, cei trei copii ai tăi te solicită permanent. De unde atâta energie? Ai momente când simți că ai vrea să fugi?
Ana Teodora: Da. Am momente când fug la propriu. Nu fug de emoții sau de griji. Fug către mine, fug spre adevăr. Atunci când mă simt copleșită, învăț să caut soluții. Ele există întotdeauna — chiar dacă nu mereu la suprafață.
Energia cu siguranță o primesc de la oameni, din priviri, din reacții, din vibrația care se creează la evenimente, dar și din bucuria cu care fac lucrurile — fie că e vorba de sport, de activități cu, copiii sau de un concert. Oboseala vine, da — dar vine mână în mână cu entuziasmul. Știu că am mai făcut un pas mic, dar sincer, către ceea ce îmi doresc cu adevărat. Atunci efortul capătă sens. Și ziua pare că a contat.
Ce vreau sa subliniez este că nu e așa în fiecare zi. Sunt zile în care nu am deloc energie. Zile în care tot ce-aș vrea e să nu fac nimic, dar și atunci, trebuie să „urc pe scenă” — fie că e scena publicului, a familiei, sau pur și simplu, scena din oglindă. Atunci mă ridic și fac. Nu pentru că am chef. Ci pentru că știu cum o să mă simt la final.
Mă lupt cu „n-am chef” aproape zilnic — dar nu mă las condusă de el pentru că uneori, disciplina duce unde motivația nu ajunge.
MM: Ai spus că „ muzica nu înseamnă doar note și acorduri, ci și povești, emoții, momente care se nasc acolo, pe scenă”. Ai putea să ne relatezi una dintre aceste povești născute acolo pe scenă?
Ana Teodora: Am trăit multe povești pe scenă. Am cântat singură, cu prieteni, cu familia, pentru mine, pentru oameni dragi sau complet necunoscuți. Am cântat cu copiii mei în pântec și am simțit cum emoția nu vine doar din melodie sau versuri — ci din ce ești tu, în acel moment, și din ce ai de oferit cu adevărat.
Cele mai puternice momente au fost acelea în care am plâns pe scenă. Nu din tristețe, ci dintr-un sentiment profund de conexiune și recunoștință. Din acea emoție copleșitoare care apare când simți că nu mai ești singur acolo. Că între tine și oameni nu mai e niciun zid. Că trăim, pentru câteva minute, aceeași poveste, deși venim din lumi atât de diferite.
MM: Ai cântat sau cânți într-un club numit The 80’s Pub, și am văzut în fotografiile tale mulți tineri frumoși, acolo. Aveți voi un grup special sau chiar mai există tineri care iubesc muzica folk?
Ana Teodora: Am fost foarte plăcut impresionată de comunitatea de acolo. Clubul este în Timișoara. Am cântat prima dată în 2017 și de atunci revin cu mare drag ori de câte ori am ocazia. Oamenii cântau cot la cot cu mine și cred că își aminteau versurile mai bine decât o fac eu. Am simțit o energie diferită față de alte cluburi în cate am mai cântat pentru că ei se strâng acolo ca să se simtă bine, nu ca să asculte un cântec. Oamenii îndrăznesc să se alăture alăture momentului muzical și e tare fain când se întâmplă asta.
Sunt sigura că sunt foarte mulți tineri iubitori de muzica folk, atât in Timișoara, cât si în restul tarii. Am încercat sa fac un grup pe facebook : „Ana și prietenii” unde să îi adun, dar sunt atâtea altele în mediul online, fiecare cu „vibe-ul” lui. Am ocazia sa-i întâlnesc în baruri, la festivaluri prin orașele unde mai cânt, dar cel mai frumos e pe munte, la cabana, în jurul focului ❤️
MM: Ai o familia nu doar frumoasă ci și numeroasă aș putea spune: trei copii, un soț, un câine, o chitară. Faceți multe activități împreună: drumeții, săniuș, vacanțe cu avionul, cântați împreună și ce e mai interesant copiii stau cu ochii în cărți. Cum îi convingi să facă toate astea, acum când toți ceilalți stau cu ochii în telefoane?
Ana Teodora: Avem la țara 2 câini, un iepure si o pisicuță. La București am rămas doar cu soțul si copiii. Ah! Si un hamster :)).
Eu cred că mereu se poate găsi loc în program pentru o noua aventură, daaar nu toți membrii familiei sunt de acord cu mine. Țin să precizez că pentru majoritatea drumețiilor trebuie să-i conving cu ceva timp înainte că e o idee buna să plecăm cu rucsacul în spate, departe de civilizație si de confort (în general o fac pentru mine) , dar vestea buna este că de fiecare data toata lumea revine acasă cu amintiri de neuitat, experiențe noi si fără păreri de rău.
Horia e pasionat de lectura. Citește de la 3, 4 ani și este o sursa de inspirație si pentru Mara. Le-am citit/răsfoit cărți încă de când aveau câteva luni. Procedăm la fel si cu cea mica acum. De multe ori singurele jucării luate cu noi la restaurant, la medic, în vizite erau cărțile. La noi a funcționat, dar suntem diferiți. E foarte greu să ferești copiii de ecrane în ziua de azi. Folosim limitele negociate în familie. Un copil tânjește mai mult după ecran, altul mai puțin… La fel si când vine vorba de gustările dulci.
MM: Cum e să urci pe munte cu un copil în brațe și chitara în spate? Când te-ai îndrăgostit de munte?
Ana Teodora: Greu si frumos. Cu nostalgie și emoții. Cam așa. M-am îndrăgostit de munte „la prima vedere”, atunci în 2009. Eram în liceu. Am crescut cu fiecare traseu, am trăit experiențe revelatoare. Am stat 8 zile doar în creasta Făgărașului cu, cortul în spate si niște oameni extraordinari alături de mine, am plâns, am râs, mi-a fost frica si am simțit cea mai mare bucurie acolo pe munte. Pe soțul meu l-am cunoscut pe munte, nunta a început pe munte. Mi-am dorit copii, dar si să păstrez muntele în viața mea și atunci asta a fost soluția : urcatul cu un copil în brațe si chitara în spate. De ce cu chitara ? Pentru că ea m-a adus de fapt pe primul traseu, pentru că doar cu chitara simt că e „povestea” întreagă. Asta nu înseamnă că peste tot pe unde mergem car chitara cu mine. Asta înseamnă că din când în când iau si chitara, ca să nu uit de unde am plecat.
MM: Ai o postare în care dansezi în ploaie și spui că asta îți amintește cum erai cândva. Cum erai cândva?
Ana Teodora: Eram spontană. Oricât mi-aș dori sa nu fie adevărat, odată cu familia, cu cei 3 copii si toate grijile venite la pachet, am pierdut din spontaneitate, dar nu mă las ! Găsesc din când în când momente când retrăiesc acest sentiment, când simt că pot să fac ce vreau, când vreau și mi-e drag.
MM: Cum este sau cine este femeia Ana Teodora? Dar artista?
Ana Teodora:Femeia și artista nu sunt două entități separate. Se completează. Se hrănesc una pe cealaltă.
Femeia Ana Teodora e conectata la realitate, e cea care simte, care trăiește în concret, care se ocupă de copii, de viața de zi cu zi, de echilibru. Cea care obosește, iubește, luptă, învață să cadă și să se ridice.
Artista Ana Teodora învăță să nu renunțe la visare, e cea care transformă toate aceste trăiri în cântec, în poveste, în emoție. Ea urcă pe scenă nu ca să pară altcineva, ci ca să aducă lumina din viața reală în fața celorlalți.
MM: Care sunt proiectele tale de viitor?
Ana Teodora: În primul rând, proiectul meu de zi cu zi rămâne familia și echilibrul emotional. Cresc alături de copiii mei și mă inspir în același timp.
Pe plan artistic, continui cu drag să particip la evenimentele la care sunt invitată să cânt. Fie că e vorba de festivaluri, seri cu, cântece sau evenimente private, mă simt profund recunoscătoare pentru fiecare ocazie în care pot aduce bucurie și emoție în momente atât de importante din viața altora. E un privilegiu real să pot face asta prin muzică.
Un vis mai vechi, pe care îl port cu mine din perioada pandemiei, este să lansez oficial primul meu cântec – „Albastru”, și să-i dau viață împreună cu alte idei pe care sper să găsesc curajul să le pun în versuri și acorduri.
În paralel, simt nevoia de a rămâne conectată cu oamenii care mă urmăresc, mai ales în social media. Chiar dacă uneori e greu să postez constant și să fiu prezentă pe toate platformele, îmi dau silința să rămân relevantă, sinceră și autentică, pentru că acolo se naște o comunitate – nu doar un public.
Pe scurt: mă împart între muzică, oameni și familie.
Cum văd că se ”poartă” interviurile în ultimul timp, m-am gândit să realizez și eu unul cu jurnalistul Traian Horia, (o reciprocă să spunem), pe care l-am cunoscut aici, în lumea aceasta a bloggerilor.
A colaborat cu cristoiublog, evz.ro și cu R3media iar acum are un blog personal de știri și cultură https://blogtraianhoria.wordpress.com/. Mai multe despre el, puteți afla citind printre rânduri…
Întrebările nu sunt nici într-un caz ca de la reporter la reporter pentru că nu am asemenea pretenții, ci în stilul meu, de persoană care ”cochetează” cu arta scrisului. Poate voi continua cu alte interviuri pentru că mi se pare o bună modalitate de a ne cunoaște mai bine. Până la urmă suntem cu toții aici, împărțind, dăruind, un gând, o poveste, o glumă o opinie…
Eu:Care crezi că va fi următoare ”surpriză” în politica românească? Dar cea mondiala?
Traian Horia: Nicio surpriză. Nimeni din statele de azi nu e pregătit pentru un război generalizat, confortul e prea mare. Va fi o pace pe o perioadă nedeterminată de ani. Zelensky va pierde războiul și va confirma niște pierderi de teritorii pe care le-ar fi reținut dacă ar fi aplicat Acordurile de la Minsk, negociate de controversatul cancelar german Marxist Angela Merkel. În România, vor guverna în virtutea inerției niște mediocrități neoliberale de la PSD-PNL- USR care s-ar pricepe mai degrabă să arate noilor generații cum se tricotează bumbacul decât abecedarul limbii române. Europa e condusă acum de idioți utili „progresiști”.
Eu:Pe cine ai iubit ultima dată?
Traian Horia: Înainte de toți și toate, am iubit și iubesc pe Iisus Hristos. El a format statul român modern, El l-a sprijinit și a format lideri militari și politici care au adus prestigiul națiunii române. Mare, enormă distanță între voievozi și caricaturile politice de azi.
Eu:Dacă ai putea unde ai vrea să fii acum?
Traian Horia: Vreau să scriu cultură lângă oameni loiali culturii, într-o „peșteră a culturii”.
Eu:Care este cea mai mare teamă a ta?
Traian Horia: Cultura prostiei. Din păcate, cel puțin în presă, dar și la Ministerele Educației sau în literatură sunt promovați umili sublimi ai literaturii, slabi alfabetizați dar care știu să îl înjure grațios pe Eminescu.
Eu:Ai un scriitor preferat? De ce îți place?
Traian Horia: Mario Vargas Llosa este sud-american dar descrie incredibil fiara umană care se mișcă fidel între Europa și restul continentelor
Eu: Cum ai caracteriza omul contemporan?
Traian Horia: Omul contemporan este produsul latent al unei epoci prelungite de anti-glorie: moare repede, este bolnav, învață încet, este prizonierul propriului CV și este din ce în ce mai mult masa de manevră în grup a unor cercuri politice, ca mulțimea demnă care protestează.
Eu:De ce crezi că oamenii acceptă această ”lume nouă”?
Traian Horia: Oamenii acceptă „lumea nouă” fiindcă „lumea nouă” le oferă iluzia unei lumi noi. Poți alege o bucătărie nouă, un dormitor nou, niște chestii incredibile pentru balcon, dar în stradă vei avea aceeași junglă. Uitați-vă doar ce au făcut cu alegerile prezidențiale din decembrie 2024 în România: niște tipi- judecători „în roz”, au decis să declare că alegerile sunt trucate, fără să se obosească să arate probele. Democrația are o mare problemă: nu cerne valorile și nu instalează acolo unde trebuie, un „trezorier” al valorilor morale. Ai eventual o oarecare siguranță în casa ta dar totală nesiguranță în stradă..
Eu: Ai un loc numit ”acasă”?
Traian Horia: „Casa” mea în prezent este Marea Britanie, dar România va fi veșnic, întotdeauna și pentru totdeauna „iarba verde de acasă”. De multe ori, m-am gândit că România ar putea forma alături de Marea Britanie un model al Statului european complet, un ”falanster”. Englezii au unele reguli imposibile pentru mentalitatea mioritică și vițăvercea.
Eu:Cum îți exteriorizezi emoțiile?
Traian Horia: Scriu. Când scrii ești conectat cu tot ceea ce scrii, susții și soliciți social. Scrisul este prima ta dezlănțuire de om care se exprimă liber. Uitați-vă în ce se zbate Hollywood. Acolo nu mai pot face filme fără criterii ideologice, asta este o limitare a libertății de expresie, dar ei o confundă cu libertatea de expresie, în numele salariilor pe care le primesc.E improbabil să lași o amprentă în urma ta cu așa ceva
Eu:Crezi că vom trăi într-o dictatură digitală?
Traian Horia: Trăim într-o dictatură digitală, dar vom supraviețui. Să nu uităm ce au impus pe Youtube, Google sau Facebook. Ei pot să își ascundă veniturile date Fiscului,dar au voie să îți servească informația „stângistă” pe care o consideră ei, în semi-analfabetismul lor economic sau politic. Ăștia cunosc când mergi la toaletă ceea ce într-un context insalubru este echivalent supravegherii exercitate de orice regim socialist. Când am scris pentru cristoiublog despre Google România , am cerut ANAF să îmi dea veniturile globale. Nu mi-au dat nimic, și nimeni din presă nu m-a sprijinit fiindcă Google are o putere incredibilă: poate să îți descrie un guvern ca om sau ca fiară pe căutările de informații și-atunci umilii de la București pot închide ochii pe impozitele plătite în România dar care merg eventual în Irlanda. În fapt, trăim într-o dictatură fiindcă nimeni nu se obosește să îți ofere vreo explicație, fapt destul de familiar societăților autoritariste. România lui Ciolacu și Iohannis este doar o țară eșuată, fără personalitate și fără auto-respect: este un stat care funcționează în virtutea inerției, pe o viteză care a fost imprimată demult, pe vremea când Voievozii ceruseră și obținuseră o decență.
La mine în suflet 