Categorie: Jurnal

Fie ca recunoaștem sau nu în fiecare dimineața începe goana după ceva. Oamenii alerga spre servici, scoală,afaceri, se împotmolesc în trafic, înjura, tipa, urăsc, fac planuri de viitor care nu sunt întotdeauna roz, unii stau cuminti în case asteptând ca raul sa treaca, alții neaga existenta lui vehement dat toți uita esențialul…Este o alta pagina din cartea vieții ce ar putea fi scrisa frumos…

Sa fim recunoscători ca începem o nouă zi si facem în asa fel ca la final, sa fie alții multumiti ca azi, ne-au întâlnit!

Atâtea contradicții am auzit de la începutul acestei pandemii (sau ce o fi), la nivel mondial încât nu pot sa nu ma întreb unde sunt acei specialisti, acei oameni de stiinta care ar trebui sa ne dea răspunsurile cele mai apropiate de adevăr? Este normal ca atunci când apare o boala nouă, un virus nou în acest caz sa nu știi prea multe la început dar atunci nu ai voie nici sa faci afirmații care nu pot fi argumentate științific. Nu spui: „virusul nu rezista la temperaturi de peste 20º” si apoi te trezești ca la peste 30º, numărul de infectări creste. Nu spui: „masca nu o poarta omul sănătos, masca o poarta omul bolnav” si apoi vii si obligi oamenii, copii sa o poarte peste tot. Nu îl numești „sindrom sever respirator acut coronavirus 2 – SARS-CoV-2)” la 11 februarie 2020 apoi vii si spui ca acest virus este de zece ori mai slab decât gripa si apoi iar îl consideri agresiv…Si se mai mira de neîncrederea oamenilor?!

Un lucru este clar: toate structurile organizatorice începând cu OMS si terminând cu spitalele teritoriale, precum si toate guvernele lumii s-au dovedit a fi depășite de situație…Este asta posibil într-un secol în care tehnologia a ajuns la un asemenea grad de dezvoltare încât se spune ca nu mai putem tine pasul cu ea????…..Este asta posibil într-o epoca în care se presupune ca a crescut nesperat de mult gradul de inteligenta? Atâtea minți luminate nu sunt capabile sa ajungă la un consens si sa găsească cele mai bune metode pentru a opri aceasta pandemie??? Prea multe semne de întrebare…

Eu vad lumea prin ochii propriei experiențe de viată, îmbogățită de educatia primita si de cunoștințele acumulate dar e doar adevărul meu (probabil si a unora asemeni mie), nu si a celorlalți. Adevărul absolut nu-l deține nimeni. Când vom înțelege asta, cu siguranta vom renunța la lupta aceasta de orgolii nemăsurate, de impunere a propriilor idei, a propriilor principii si la schimbul acesta dur de replici care dor si care nu construiesc nimic.

Sunt pline rețelele sociale de invective, de acuzații gratuite, de opinii care se vor a fi unice, de judecați exprimate de către persoane care poate abia au terminat zece clase, la adresa unor somități. Nu spun ca cei fără scoala nu ar avea dreptul la opinie dar de ce nu o pot împărtăși într-un mod civilizat si cu o minima dovadă de bun simt? Apoi ne lamentam: ca lumea în care trăim e o cloaca, ca oamenii sunt egoisti si rai (întotdeauna ceilalți sunt rai si nu noi).

Când vom înțelege oare ca nu trebuie sa ne lăsăm învrăjbiți, asmutiti unii împotriva altora precum câinii ci sa ne lasam calauziti de îndemnul : „cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii!”? Când vom pune zicala „ce ție nu-ti place altuia nu-i face” la baza relațiilor noastre sociale? Învățând sa luăm în considerație si părerea celorlalți cu siguranta am face progrese mult mai mari si mai rapide în eradicarea acestui virus de exemplu. Si spun asta, convinsă fiind ca aceasta lupta a orgoliilor se da si la nivele mai înalte, acolo unde capetele luminate, ar trebui sa puna idee lângă idee, si sa alcătuiască un tot. Dar sunt destul de multe exemple în istoria științei de cercetători care si-au furat unii altora inventiile, descoperirile.

De veacuri aceeași deviza: dezbină si stăpânește!

Faima, bani, putere…Si oamenii mor, si se sfâșie unii pe alții si viata devine un teatru trist…

A FI, A FACE, A AVEA….aceasta ar trebui sa fie ordinea firească. Adică întâi simte fericirea, apoi fa ceva pentru a o aduce în viata ta si apoi chiar vei fi fericit.
Si dacă toamna-ti îneacă sufletul în frunze, tu sa privești la raza de lumina care străbate printre ele!

Aflu câte o informație de ici, alta de dincolo, vad documentare si-mi dau seama ca desi am ceva carti citite, în realitate nu știu nimic despre lumea asta mare…Ma simt depasita; de situație, de informație, în ultimul timp si de tehnologie. Mintea noastra nu este înca pregatita pentru globalizare. Ea se limitează la un teritoriu pe care-l cunoaște bine si abia dacă reuseste de-a lungul vieții sa treaca câteva granite…

Ne trec zilele si anii iar noi ne risipim în alegeri simple sau complicate…Foarte rar în contemplări. Uităm sa fim, sa păstrăm în existenta noastră primele bucurii nevinovate de copil. Pe măsura ce trece timpul, devenim mai duri, mai neiertători si mai greu de mulțumit pâna ajungem sa trăim clipele cu încrâncenarea celui care crede ca mereu are ceva de pierdut…

În realitate, în ultimul timp avem multe de pierdut; ni se îngrădesc drepturile si ni se limitează libertatea de a face propriile alegeri. Mi-e teamă ca asta va crea un precedent, ca încetul cu încetul vor apărea tot mai multe situații asemănătoare si ca limitarile impuse având ca argument protectia nostra, vor fi tot mai mari; lup îmbrăcat în piele de oaie…Nu știu cât suntem de conștienți ca renuntarea benevola la niște drepturi câștigate de-a lungul istoriei cu greu, ar putea schimba definitiv evoluția societății în care trăim. De fapt, poate chiar are nevoie de o schimbare dar ar fi bine ca aceasta sa fie una spirituala si nu de alt gen.

Ar trebui sa trecem prin viata încercând sa ne înălțam spiritual, sa  cultivăm dorința de adevăr și dreptate, sa dam lumii din jur partea cea mai frumoasă a EU-lui nostru…
Ar trebui sa uitam de ură, dispreț si de prea multe orgolii, sa ne creștem copii cu credință în suflet și respect pentru valorile morale….
Ar trebui sa învățam sa iubim, sa dăruim, sa ne bucurăm zi de zi ca trăim căci viata este cel mai minunat dar al lui Dumnezeu. Dar noi nu știm sa prețuim ceea ce avem. Ne dorim mereu sa acumulam tot mai multe obiecte fără valoare, ne dorim bani, puterea de a fi deasupra celorlalți, de a stăpâni. Nimic nu ne mulțumește pe deplin. Exista mereu altceva la care râvnim cu orice preț uitând ca la final nimic din toate acestea nu mai contează, ca suntem, doar simpli muritori și atât…

Simpli muritori…Azi una dintre prietenele mele a părăsit lumea aceasta, prea devreme, prea brusc…Am petrecut alături de ea anii învolburați ai tineretii. Ne-am împărțit gândurile, bucuriile, tristetile…Am mâncat la aceeași masa de multe ori, ne-am sprijinit si sfatuit una pe alta, am sărbătorit nenumărate onomastici si treceri dintre ani împreuna. Simpli muritori…

Toate acestea au devenit amintiri dar vor rămâne veșnic în sufletul meu. Ramas bun draga prietena! Sa ai călătorie lină prin lumea în care ești acum!

Si lumea noastra cea atât de libera si democrată se golește încet, încet de valori. În fiecare zi, picatura cu picatura ni se inoculează ideea ca nimeni nu este mai presus de noi înșine si ca ne putem permite critici si jigniri adresate oricărei persoane indiferent de poziția sau studiile pe care le are aceasta…

Trista lume!!!!

Când nu mai ai repere, la cine te raportezi?

Si ultima zi de septembrie…Prea repede se scurge timpul. Aproape ca nu mai are cum sa ia cu el ceva, atât de repede se duce. Poate ca mâine vom rămâne fără amintiri. Ce-ar fi atunci? Cum ne-am simți fără identitate, fără chipul părinților urmarindu-ne din umbra, fără copilărie, fără imaginea tuturor celor ce s-au perindat prin viata noastra. Ar fi o renaștere sau un gol imens?

Si e toamna…

Iubesc toamna pentru ca prin moartea naturii știu ca aduce speranta de viata nouă si de primavara, pentru ca-si scutura amintirile de peste an si te face sa le retraiesti cu nostalgie, pentru ca îmbracă pământul într-o mantie de culori, pentru ca e uneori atât de tăcută încât te lasă sa-ti asculti gândurile, sa te privesti pâna în adâncul sufletului. Iubesc toamna pentru ca are așa…un gust de struguri, de gutui si de pământ reavăn, pentru ca deschide porțile pentru învatare, pentru ca te îndeamna la visare…. Iubesc toamna pentru ca e anotimpul în care am venit pe lume.

Avem doua drumuri pe care putem merge pentru a-l întâlni pe Dumnezeu: cel al luminii, prin acceptarea faptului ca ești parte din divinitate sau cel al întunericului, al suferinței. Pe unul mergi cu bucurie pe celălalt cu durere ca si cum ai trece deja prin purgatoriu. Si până la urmă aceasta este marea alegere pe care  fiecare dintre noi o face….

Viata fiecăruia dintre noi e o poveste. Pentru fiecare în parte, povestea lui este mai interesanta, mai vesela sau mai plina de dramatism. Am citit pe undeva de un om care se tot plângea si-l acuza pe Dumnezeu ca el are crucea cea mai grea de dus. Într-o seara, l-a visat pe Dumnezeu care l-a luat de mâna si l-a dus pe un câmp plin de cruci de toate marimile si formele. L-a pus sa-si aleaga una, iar el a ales-o pe cea mai mica. Atunci, Dumnezeu i-a spus: „priveste-o mai bine, pentru ca ai ales exact crucea pe care o duci acum.”

Da, de cele mai multe ori, noi trebuie sa fim centrul atenției, nouă ni se întâmplă toate. Poate de aceea nu avem suficientă răbdare pentru a-i asculta pe alții. Sa stii sa asculti este o dovada de întelepciune si un dar pe care foarte puțini îl au.