Categorie: Jurnal

Eu merg pe unde merge viața. Încerc sa o tin de mâna, sa nu ma uite cumva prin vreun ungher. S-ar așterne praful amintirilor peste mine și as uita ca azi este întotdeauna un început pentru ceea ce ar trebui sa urmeze.

Eu merg pe unde merge viața. Uneori tacuta, alteori furioasa de cele mai multe ori indiferenta si rareori vesela. De fapt poate nu indiferenta este starea exacta ci mai curând acceptarea a tot ce vine…

Zile de canicula, greu de suportat.

Ziua muzicii–Concertul de Aranjuez
În muzica, regăsesc uneori fiorii primei iubiri, anii adolescenței cu neliniștile lor…pașii pe cărările pustii ale parcului Copou, covorul de frunze de la mănăstirea Sihăstria într-o zi de toamna si lumina diafană a soarelui strecurată printre vârfurile brazilor, nopțile senine de vară, un urcuș în Bucegi, altul în Rarău, Atlanticul, pământul negru al vulcanului Teide si…multe alte frânturi de imagini. Muzica te înalță pe culmile disperării uneori, te coboară în adâncurile sufletului alteori, te liniștește si te zbuciuma în același timp, îți amintește, îți construiește vise, te trimite în lumea basmelor, îți dăruiește un curcubeu de sentimente, un iureș de senzații amestecate. Nu găsesc în nicio alta arta o mai mare exaltare ca în muzica…

Nu, nu suntem nicio clipa liberi…În fiecare clipa depindem de ceva sau de cineva. Fiecare decizie pe care o luam e conditionata iar dacă avem iluzia că uneori facem o alegere liberă, peste un timp înțelegem ca de fapt viata sau destinul ne-a îndreptat pașii către ea. Cred ca libertatea e cel mai mare vis, niciodată împlinit al omenirii…Ca si fericirea…

Si totusi, sa fiti fericiti în săptămâna care urmează!

Nimic…Nu am gânduri azi ci doar un gol imens. Ascult muzica, citesc articole de pe alte bloguri si cam atât…Cu excepția plimbării cu fiul meu în care m-a informat de toate „minunile” pe care le mai debitează vloggerii, de câte puncte a făcut în Fortnite, de colegul sau care schimba logodnicele ca pe haine, despre ce-i place si ce nu în relația cu tatăl sau, despre cum încearcă sa evite cuvântul teme după ce-l avertizez ca le voi controla, cu speranța ca poate uit, despre care a fost ultimul animal pe care l-a urcat Noe în arca sa (delfin…del fin)…Si despre câte altele nu mi-a mai spus, ca nu am reușit nici sa procesez nici sa memorez tot…! Cu excepția acestei plimbări în care un vânt primăvăratec mi-a spulberat toate gândurile în văzduh, a fost o zi pustie.

Am început sa citesc cartea lui Gabriel Liiceanu în format PDF (aici nu am de unde sa-mi cumpăr cărți în româna), „Scrisori catre fiul meu”. Îmi place ca pe lângă experiența cunoașterii poporului american, relatează despre personalități ale culturii românești din perspectiva unuia ce se afla înăuntrul cercului. Vorbește despre ei cu ușurință asa cum ai vorbi despre cineva apropiat, vreo ruda sau vreun prieten, si povestește întâmplări pe care noi, „muritorii de rând” nu avem cum sa le aflam altfel. Nu știu voi cum vedeți personalitățile dar eu le percep ca făcând parte dintr-o lume deosebita la care nu am acces. Asa ca relatările făcute din interiorul acestei lumi ma impresionează pentru ca în ochii mei, le dau o nota de firesc pe acestor celebrități.
„În noaptea aia am simțit cu o tulburătoare claritate cã a trãi înseamnã a fi neliber prin iubire. Ajungi cândva sã simti, asa cum am simtit eu atunci, cã esti obligat sã nu te preferi si cã iubirea de sine, pentru ca sã aibã un sens, trebuie sã-si aibã capãtul în altii. Si cã, atunci, lucrul cel mai dureros este paragina pe care disparitia ta o poate aduce în existenta celorlalti.”

Azi trăiesc în trecut…Mi-am amintit de vinul cu pelin, de friptura frageda din carne de miel, de zâmbetul mamei, de ziua ei…Da, ar fi împlinit ani, si chiar daca sunt conștienta ca-n ultimul timp aceștia îi erau povara, tot mi-as fi dorit sa-i mai pot spune încă o data „La multi ani!”.

Mi-am amintit de visele tatei în ultimul sau an din viata: corul de îngeri, chipul Maicii Domnului, lacrimile lui Dumnezeu si acea întrebare: „Va uitați la mine, ma vedeți, si tot nu credeți?” A fost tata un om profund credincios? Nu știu dar acum înțeleg ca pe măsura ce trec anii încercam sa ne pregătim pentru final si cautam argumente care sa ne demonstreze ca acest final nu este aici…

Mi-am amintit de plimbările mele pe malul Prutului si de urmele pașilor mei pe fâșia de pământ care reprezenta granița, de iazul de lângă casa în care am învățat sa pescuiesc…Poate ca uneori, amintirile sunt mai frumoase decât prezentul.

Important este ca suntem, ca ne trezim în fiecare dimineața si chiar daca ni se pare ca trăim într-o alta lume, ireala trebuie sa credem ca într-o zi ne vom putea continua viețile de acolo de unde le-am lăsat, poate cu câteva modificări necesare. O zi minunata sa aveți!

Uneori mi se pare ireala aceasta situație. Știu, poate unii ma vor judeca pentru ceea ce spun acum dar cred ca măsurile sunt extreme si abuzive. Cred ca o testare în masa si izolarea acelor persoane infectate si a contactelor acestora, precum si o responsabilizarea a populației ar fi fost mult mai benefica si din punct de vedere economic si social si psihologic. Mai cred ca datele prezentate zi de zi nu sunt reale pentru ca, ma gândesc ca nu la toți cei care mor li se face test pentru coronavirus sau autopsie dar sunt trecuți automat ca fiind pozitivi. Apoi, cel putin aici în Spania, sunt multe persoane care prefera sa ia 70% din salar si sa stea acasă. Prin urmare suna la numărul alocat spunând ca prezintă simptome si intra în medical. Nu vine nimeni sa le faca testare iar urmărirea lor zilnica se face prin telefon, dar sunt înregistrați ca fiind infectați. Apoi, atâtea teorii ale conspirațiilor!!! Vom afla vreodată adevarul?