Cu urările noastre de „La mulți ani” pentru România și pentru toți românii din țară și de pretutindeni, anunțăm lansarea oficială a site-lui Societății pentru jurnalism „Apusenii”.
1 Decembrie
Categorie: Lumea reală
O nouă limitare
Ca și în lumile distopice, primii care sunt reduși la tăcere, sunt oamenii competenți. Ei văd și spun adevăruri pe care oamenii de rând nu le sesizează pentru că motivele limitărilor sunt întotdeauna aparent nobile. Intervine apoi obișnuința, adaptarea la restricții (cum s-a întâmplat deja) și la final apare autocenzura care este victoria finală a unei dictaturi.
La magazin
Am mers astăzi la magazinul din sat, unul dintre ele, în care nu mai intrasem de mult, să cumpăr o pâine și un pachet de cafea. De obicei îmi fac cumpărăturile în oraș dar se întâmplă ca uneori să rămân fără ceva de maximă importanță pentru mine cum ar fi cafeaua. Știu, e tot o dependență la care se poate renunța dar parcă nu aș vrea, că deja am renunțat la multe…
Spațiul e mare dar are un aspect neîngrijit pentru că mărfurile sunt așezate, mai bine spus aruncate pe rafturi într-o dezordine totală. Cred că influențează și faptul că în spatele mașinii de marcat, stă un bărbat înalt, slab, nebărbierit, cu fața brăzdată de riduri adânci și semne clare de alcoolic.
În fața mea un bătrân un pic nervos se întoarce către mine si-mi spune: „Doamnă să întrebați înainte de a cumpăra cât costă că pe produs scrie una și el marchează altceva. ”
– O să-l întreb, îi răspund cu seninătate, gândindu-mă că cine știe ce-or avea de împărțit cei doi. La ce vreau eu să cumpăr este afișat mare prețul. Nu mă poate păcăli, îmi spun.
Mai discută ei câteva minute și mai face d-nul vânzător încă o dată calculul, în timp ce eu aștept cuminte cu bancnota de 50 de lei în mână.
-Nu am rest, îmi spune scurt, când îmi vine rândul.
-Cum să nu aveți rest? întreb eu nedumerită
-Păi văd că aveți una de 50 și eu nu am rest.
-Da de unde știi dumneata ce vreau să cumpăr și cât rest trebuie să-mi dai, îi răspund.
-Aaa, păi spuneți atunci.
– Vă rog să-mi dați jumătate de pâine (se vinde la kilogram) și un pachet de cafea.
Se târâie cu pași hârșâiți către raftul de pâine, o taie și o pune pe cântar. Mă uit la preț, și văd că este 8,40. Cafeaua după eticheta afișată este 37 de lei.
-53,40 îmi spune.
-Păi de unde domnule 53,40? Că pâinea este 8,40 și cafeaua 37. În total 45,70.
– Nu. Cafeaua e 45, îmi răspunde sec.
– Dar prețul este de 37, răspund indignată.
– Nu am avut timp să schimbăm prețurile.
-Serios? Dar nu văd să aveți prea mulți clienți și nu e normal ce se întâmplă aici.
– Normal, nenormal așa e în România, îmi răspunde senin.
Îl privesc nedumerită.
-Știi ceva? îi spun după ce îmi revin un pic. Nu mai vreau cafeaua.
Ia telefonul și se așează liniștit pe scaun.
-Păi ce faci omule? îl întreb tot mai uimită.
– Sun. Trebuie să sun ca să anulez bonul.
-De ce trebuie să suni.
-Am nevoie de un cod pe care trebuie să mi-l dea ei. Eu nu-l am.
Nu-l mai întreb de ce nu îl are notat undeva. Îmi dau seama că e inutil. Dar mă uit cu atenție cum încearcă să formeze numărul și nu reușește. Mâinile îi tremură atât de tare încât mi-e teamă că va scăpa telefonul. În spatele meu, un alt bătrăn care și-a pierdut răbdarea.
-Eu nu știu de ce mai țineți deschis aici? Ai găletușe cu napolitane?
-Am.
-Unde? îl întreabă domnul.
-Pe masă.
-Pe care masă.
-Pe aia din curte, răspunde vânzătorul cu capul aplecat asupra telefonului.
-Pe mă-ta îi răspunde nervos, bătrânul.
Omul din spatele mașinii de marcat, se ridică să-i arate noului client masa cu pricina. Nu a reușit încă să sune.
-Nu mai am nevoie nici de pâine. Mulțumesc! Anulezi dumneata bonul mai târziu, îi spun politicoasă și ies.
Nu m-am enervat. M-am obișnuit de mult timp să iau lucrurile exact așa cum sunt și să înțeleg că unele, oricât am riposta noi, nu se pot schimba. Mai ales când te afli în fața unor indivizi care se încadrează într-un anumit tipar dar nu-mi iese din cap răspunsul sec al vânzătorului: „așa e în România” și mă gândesc că în fața unui străin care ar veni în vizită prin părțile locului, exact asta ar fi imaginea cu care ar rămâne despre țara în care trăim. Și e păcat. E păcat pentru că avem multe locuri frumoase, și există mulți oameni amabili, binevoitori, plini de farmec…însă câtă vreme permitem, poate din compasiune sau pur și simplu din indiferență, ca astfel de personaje să lucreze în locuri publice, va exista mereu riscul ca percepția altora despre noi să fie că suntem hoți, nepoliticoși și lipsiți de bun simț.
Noi limitări
Situația devine din ce în ce mai îngrijorătoare. De fapt era deja dar acum atinge niște cote cu adevărat alarmante.
Trăim într-o societate pe care noi am creat-o dorindu-ne o viață comodă, lipsită de griji cu posibilități nenumărate de a alege. Dar în realitate, am construit-o renunțând și continuând să renunțăm la siguranță pentru o libertate absolută și pentru facilități care ne asigură o existență mai confortabilă. Însă toate acestea ne induc și o stare constantă de anxietate.
„Libertatea este sigură dar obositoare. Când totul este posibil, nimic nu mai este greu”, spunea Bauman.
Da suntem liberi cumva dar tocmai această „libertate” pe care noi o alegem ne expune tot mai mult unei supravegheri invizibile și unei dependențe de privirea și aprobarea celorlalți. De fapt ne dorim să fim invizibili pentru cei care dețin controlul dar vizibili când vine vorba de recunoaștere și trăim într-o contradicție permanentă între nevoia de autonomie și cea de validare.
Supravegherea clasică era asemeni unui „turn de control” care impunea frica pentru că tu ca individ știai în permanență că ești supravegheat. Acum însă, supravegherea este difuză, invizibilă, digitală și cu atât mai periculoasă. Acum se aplică principiul „te văd fără ca tu să mă vezi” și ochiul de control este mai vigilent, perfecționat și cu o arie vizuală extinsă la nivel european, mondial. Mă refer aici la algoritmi creați de corporații, state sau anonimi care te pot evalua, urmări, îți pot fura identitatea fără ca tu să știi, fără ca tu să poți riposta. Cel mai grav este că noi toți acceptăm fiecare nouă formă de control fără să ripostăm și probabil, fără să fim conștienți de gravitatea ei pentru că așa cum am mai spus, este frumos ambalată cu motivația că este de utilitate publică, în folosul nostru al tuturor. Și tocmai de această inconștiență a noastră profită cei care ne conduc pentru a impune noi limitări.
De curând, s-a depus un proiect în Parlamentul European care permite Comisiei Europene decriptarea și accesul la orice conversație online (Chat Control 2.0) pentru a verifica „majoratul digital al utilizatorului”, proiect care probabil va fi votat în noiembrie. Acesta, vine la pachet cu impunerea „identității digitale” și obligativitatea de a avea un telefon mobil. Astfel se creează posibilitatea ca printr-o simplă setare de algoritmi, represiunea să fie individualizată și totală, fără ordin judecătoresc, doar pe baza interpretării unui birocrat sau probabil la sesizarea vreunui individ animat de exces de zel.
Și ca o dovadă că nu este vorba despre vreo teorie conspiraționistă stă declarația premierului Marii Britanii, Keir Starmer care a anunțat că pentru a lucra legal în țară, noul sistem de identitate digitală, va fi obligatoriu. Și dacă totuși decizi să nu o accepți sau să nu deții un smartphone, vei fi obligat pentru început, să plătești 85 de lire ori de câte ori vei vrea să-ți probezi identitatea prin mijloace clasice. Deocamdată legea nu a trecut prin Parlament și are nevoie de specificarea unor pași legislativi concreți dar cu siguranță ea va fi aprobată și acceptată tacit de toată lumea.
Vă amintiți de perioada plandemiei când trebuia să plătești un test PCR, valabil 24 de ore, dacă nu acceptai vaccinul? Adică protecția individuală și colectivă se făcea contra-cost ceea ce bineînțeles că nu era altceva decât o metodă de constrângere care nu contribuia în niciun fel la limitarea răspândirii virusului. La fel se va întâmpla și acum: vom plăti ca să dovedim că existăm. Și vom plăti ca să ne putem deplasa prin UE de exemplu. Deja la noi, cu o carte de identitate simplă care costă, în viitorul apropiat nu vom mai putea călători decât în interiorul granițelor naționale. Nu se face prea mult caz de asta pentru că atenția oamenilor, ca de obicei, este menținută pe alte frici și nimeni nu ripostează, în niciun fel: nici judiciar, nici colectiv. Societatea, în ansamblul ei se află într-o stare de somn hipnotic indus de sistem prin menținerea controlată a unor emoții care subtil, influențează capacitatea noastră de a gândi: frici comune, idealuri comune, viziuni comune…
Când ne vom trezi, ne vom afla deja sub lupa unui sistem totalitar de supraveghere și va fi prea târziu…
Transparența Ursulei
A apărut un nou val de critici împotriva Ursulei von der Leyen pentru dispariția mesajelor dintr-o convorbire cu Macron, în ianuarie 2025, în care acesta din urmă ar fi exprimat îngrijorări privind acordul comercial UE-Mercosur și efectele acestuia asupra fermierilor francezi.
Acordul UE-Mercosur, este un tratat de liber schimb, care prevede reducerea taxelor vamale cu scopul de a facilita accesul pe piața UE a blocului Mercosur, respectiv Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay, pentru exportul de carne de vită, zahăr, etanol și alte produse agricole, precum și accesul UE pe piața Americii de Sud pentru exportul de mașini, echipamente, produse chimice, medicamente și servicii. Acesta ar fi cel mai mare contract semnat vreodată de UE acoperind o piață de peste 700 de milioane de oameni. Susținătorii lui cred ar scădea dependența Europei de China și SUA, ar consolida legăturile strategice cu America Latină și ar stimula creșterea economică. Pe de altă parte există temeri că acest acord ar crește presiunea asupra mediului încurajând defrișările în Amazon și ar constitui o concurență neloială cu fermierii din Franța, Irlanda, Polonia și alte țări. Tocmai de aceea unele state membre, inclusiv Franța, refuză ratificarea acestuia în forma actuală.
Negocierile au fost percepute adesea ca netransparente și tocmai de aceea dispariția mesajelor dintre Macron și Ursula von der Leyen a ridicat suspiciuni. Jurnalistul Alexander Fanta de la publicația „Follow the Money” a solicitat acces public la mesaj, dar cererea a fost respinsă, întrucât Comisia a declarat că nu a putut să-l identifice după “cercetări exhaustive”. La sesizarea jurnalistului, Ombudsmanul European a lansat o anchetă privind utilizarea funcției „mesaje care dispar” a serviciului Signal de către șefa Comisiei Europene cu motivația că nu era suficient de relevant pentru a fi arhivat. Se pare că în directivele de securitate emise în 2022, este specificată această posibilitate de selectare a funcției respective, pentru a reduce riscul de scurgeri de informații și breșe de securitate.
„Comisia recunoaște că folosește ștergerea automată a mesajelor Signal ale VDL – ceea ce înseamnă că probabil nu vom vedea niciunul dintre ele, niciodată. Ceea ce înseamnă, de asemenea, că nimeni, în afară de Comisie, nu poate vedea și decide dacă să păstreze un document, darămite să acorde acces la acesta”, a scris Fanta pe contul său de LinkedIn.
János Bóka, ministrul pentru Afaceri al Uniunii Europene a criticat-o dur pe șefa Comisiei. El a spus printre altele că „Nu mai este doar o problemă personală a lui von der Leyen. Este o criză pentru întreaga conducere de la Bruxelles. Europa nu are nevoie de negocieri secrete și mesaje «pierdute», ci de lideri responsabili.”
Noul caz amintește de așa numitul Pfizergate din timpul pandemiei de COVID 19 când Ursula von der Layen a recunoscut într-un interviu acordat publicației The New York Times că încheierea acordului cu CEO-ul Pfizer, Albert Bourla privind achiziția de vaccinuri în valoare de 2,4 milioane de euro, s-a realizat prin intermediul mesajelor text care ulterior au dispărut fără urmă. Acea situație a declanșat un adevărat scandal și a ridicat mari semne de întrebare cu privire la transparența celor de la Bruxelles. Poate de aceea este de neînțeles cum a reușit șefa Comisiei Europene să obțină un al doilea mandat.
Recentul scandal și recenta moțiune de cenzură inițiată de europarlamentarul Gheorghe Pipera care a reușit să strângă 74 de semnături (fără precedent în Parlamentul European), nu fac decât să demonstreze că nenumăratele critici conform cărora conducerea Europei operează în umbra mesajelor secrete și a scandalurilor sunt justificate.
Realitate în care trăim
Nu poți construi viitorul dacă nu ești conștient de prezent. Țările lumii își numără soldații, armele nucleare și alocă tot mai mulți bani din buget pentru înarmare dar nu conștientizează că astăzi cea mai puternică armă este informația. Singura țară care pare să fi înțeles că inteligența învinge forța, diplomația învinge brutalitatea și precizia învinge puterea este China. Profitând de lăcomia vestului, această țară și-a extins piața încet, încet până a ajuns să domine lumea nu doar prin comerț ci prin inteligență, răbdare și perseverență. Într-o perioadă de 30 de ani ea a devenit un „atelier al lumii” iar acum vrea să se convertească în creierul tehnologic mondial mizând pe combinația dintre stat strateg și companii inovatoare. Astfel, chiar dacă SUA este încă lider pe cercetare și inovație, China a ajuns la vârf în ceea ce privește implementarea acestora în aproape toate domeniile. Este lider mondial la panouri solare, baterii, vehicule electrice, lider în implementarea rețelei 5G la scară largă prin companii ca Huawei și ZTE, lider în aplicații practice de genul recunoaștere facială, orașe inteligente, în care guvernul face investiții masive bineînțeles cu scop de supraveghere și control, lider global în producția de panouri solare și turbine eoliene și nu în ultimul rând lider în cercetarea medicală în special în genetică si biotehnologii domenii în care a dezvoltat de exemplu o tehnologie care permite modificarea ADN-ului prin „tăierea” acestuia și repararea sau modificarea sa, numită CRISP. Prin comparație, UE excelează doar în reglementări, etică și unele tehnologii de nișă pentru că preocuparea majoră este implementarea ideologiei neo-marxiste și susținerea unui război care pare fără sfârșit.
Americanii sunt încă cea mai mare putere financiară și sancționatorie dar chinezii domină lanțurile de producție și infrastructură transformându-se într-o forță ascendentă cu ambiții mari. În plus, ei au inițiat Belt and Road cunoscut și ca „Noul Drum al Mătăsii”, ce are ca scop crearea unei rețele globale de infrastructuri și comerț care să lege Asia de Europa, Africa și, indirect, America Latină prin coridoare terestre și rute maritime. Prin acest proiect ambițios, China nu își dezvoltă doar rețeaua economică ci dorește să devină și o putere geopolitică globală. Tările participante (125) se pot îndatora într-atât încât la un moment dat pot ajunge în imposibilitate de plată fiind nevoite să-și cedeze infrastructurile construite cu banii împrumutați de China. Se recunoaște în acest model strategia aplicată de SUA de-a lungul timpului.
Preocuparea americanilor acum este să limiteze influiența Chinei prin încheierea de tratate cu state emergente precum India, Turcia, Brazilia și de parteneriate pe teme specifice legate de energie, climă, securitate cibernetică. Intenția lor este de a recâștiga terenul pierdut în Africa și America Latină. Nu știu însă dacă tacticile folosite sunt cele mai potrivite. Întoarcerea lor în Afganistan de exemplu, după ce au pierdut 864,3 miliarde dolari între 2002 și 2020 acolo în costuri de război și reconstrucție și după retragerea rușinoasă care a lăsat mii de oameni în brațele talibanilor, poate crea o situație tensionată în zonă. E drept că între China și India există fricțiuni și rivalități dar ce poate cimenta o prietenie mai mult decât un rival comun?
În concluzie, nu mai trăim într-o lume unipolară ci în una multipolară și din păcate se pare că nu mulți dintre cei care ne conduc înțeleg asta. Oricum, cei din UE cu siguranță, nu.
A nu se înțelege că prin acest articol mă erijez într-un apărător al Chinei. În ciuda ascensiunii sale mondiale există fisuri la nivel social determinate de rata mare a șomajului în rândul tinerilor, îmbătrânirea populației prin scăderea natalității, diferențe economice mari între populația urbană și cea rurală, natalitatea scăzută. Totuși sistemul lor bazat pe ordine, disciplină și stabilitate internă care i-a propulsat spre vârf ridică mari întrebări cu privire la sistemul economic și politic din Occident.
Un proiect de lege interpretat fără a fi studiat
Român dispărut în Italia
Mamă româncă, își caută fiul dispărut în Italia cu disperare. A venit din România pentru a-l căuta
O mamă româncă își caută cu disperare, de o săptămână, fiul dispărut în urmă cu o lună în Italia și face un apel către toți cetățenii români pentru a ajuta-o să îl găsească.
Radu Adrian Florin, în vârstă de 29 de ani și originar din Vâlcea, trăiește în această țară de la vârsta de 10 ani și, în ultima perioadă, lucra în Bologna, regiunea Emilia-Romagna, pentru un antreprenor român.
Vorbind cu mama sa, Nicoleta, înainte de dispariție, el și-a anunțat intenția de a demisiona și a-și căuta un alt loc de muncă, ceea ce a și făcut, conform angajatorului român.
Cu toate acestea, de la data de 14 august 2025, când a vorbit ultima dată cu fiul ei, Nicoleta nu mai știe nimic de el, iar telefonul său este închis.
Mama bărbatului, care locuiește în România în prezent, a depus un denunț la Poliție în țară, dar nu a primit nicio veste vreme de trei săptămâni, motiv pentru care a decis să plece în Italia pentru a-l căuta ea însăși.
Ajunsă în Italia la data de 8 septembrie, ea a fost găzduită de o femeie româncă din Brașov până în prezent, dar aceasta a spus că nu mai poate să o mai găzduiască mai mult, iar acum Nicoleta riscă să rămână și pe drumuri, dacă nu este ajutată de cineva cu un loc de cazare.
Între timp, mama româncă a depus un denunț de dispariție și la carabinierii din Bologna, și a contactat și redacția emisiunii „Chi l’ha visto” pentru a cere ajutor, dar până la această oră nu a primit nicio veste de la nimeni.
Carabinierii spun că Adrian a depus recent o plângere prin care denunța faptul că i-a fost furat telefonul, dar refuză să-i spună la ce dată a fost depusă plângerea.
Nici de la „Chi l’ha visto” nu a fost contactată încă de cineva, iar la Consulatul Român din Bologna, Nicoleta spune că a sunat de mai multe ori, dar nu răspunde nimeni la telefon.
De când a sosit în Italia, ea l-a căutat peste tot, pe străzile din Bologna și prin zona pe unde știa că stă fiul ei, San Lazzaro di Savena, fiind ajutată în căutări și de antreprenorul român pentru care Adrian a lucrat.
„Sunt disperată, nu știu în ce direcție să o mai iau, să-l caut. E un copil bun, nu consumă substanțe, își vede de treaba lui… nu înțeleg ce s-a întâmplat. Nu a mai dispărut niciodată așa mult fără să spună nimic”, ne-a declarat Nicoleta la telefon.
„Fata asta, o fată din Brașov, care m-a găzduit până acum, nu mă mai poate ține la ea că trebuie să plece o perioadă, în interes de serviciu, și nu mai am niciunde să stau”, a mai precizat mama româncă, care a locuit și ea în Italia circa 15 ani.
Nicoleta nu se dă bătută însă și continuă să-l caute pe Adrian cu disperare, publicând apeluri constant pe grupurile Facebook cu români din Italia și contactând presa locală.
Radu Adrian Florin are 29 de ani, păr șaten, ochi căprui, circa 1,70 metri înălțime, fizic atletic, iar ca semne particulare are un tatuaj pe mâna stângă, o cruce, și pe mâna dreaptă are un alt tatuaj, deși nu se știe ce reprezintă.
Oricine are informații despre acest bărbat, este rugat să o contacteze urgent pe Nicoleta la numărul de telefon +40 740 337 831.
În fotografii: Radu Adrian Florin. Sursă foto: Facebook/Mama lui Adrian.
În miezul lucrurilor
Am mai participat și în trecut ca voluntar la anumite acțiuni dar niciodată la un eveniment de o asemenea amploare: să aduni la un loc 10.000 de persoane nu este nici ușor și nici ceva obișnuit.
În perioada 10 – 13 septembrie Șanțurile Cetății Alba Carolina s-au pregătit pentru a intra în Guinness World Records cu cea mai lungă masă din materiale reciclabile de 2,78 km, sub denumirea „Masa care unește”, la care s-au înscris 10.000 de persoane, din toate zonele României. Povestea acestui proiect a început de fapt în 2019 odată cu înființarea asociației Bloom The World, care și-a propus să adune în jurul meselor comunități diverse, organizând întâlniri culinare și evenimente culturale, în locuri inedite precum: Muntele Mic, în Munții Retezat sau Peștera Meziad. Alexa Vilcan, omul din spatele acestei organizații, și-a propus să deschidă o cale nouă către solidaritate prin colaborarea persoanelor provenite din diverse medii sociale pentru a promova patrimoniul cultural și gastronomic românesc. Anul acesta, și-a împlinit un vis, acela de a înscrie numele orașului Alba Iulia în Cartea Recordurilor.
Bineînțeles că nimic nu ar fi fost posibil fără implicarea celor 1000 de voluntari, printre care m-am aflat și eu, care au ajutat la asamblarea mesei și la buna desfășurare a evenimentului și fără participarea a 40 de companii de renume care au donat mâncare, băuturi, bănci, farfurii, tacâmuri, flori, detergenți, șervețele etc.
Așadar, au fost zile de activitate intensă în care am redescoperit că acest cuvânt „împreună” este încă un liant care transformă imposibilul în posibil. Și cine a spus că am crescut o generație pe care nu te poți baza? Am avut în echipă de la copii de 11 ani până la tineri de 20-23 de ani. Recunosc că la început i-am privit cu neîncredere pentru ca pe parcurs să descopăr cu uimire că sunt nu doar frumoși ci și responsabili, energici, implicați, dornici de a face, de a fi.
Poate și de aceea, Primăria s-a gândit să inițieze un proiect denumit „Alba Iulia, capitala tineretului – 2026”. Am aflat asta privind un panou în care erau expuse ideile participanților la eveniment despre cum și-ar dori să arate orașul lor în viitor. Și tot alături de tineri am stat spre final, ascultându-i cântând alături de cei care au transformat seara într-un moment magic: The Motans, Miniraver, Cristian Alexievici Band și Moving Elements.
Dincolo de oboseala acumulată, cerul senin, luminile difuze, ritmul muzicii și entuziasmul lor sincer au creat o atmosferă care mi-a amintit că tinerețea nu are vârstă și că mai există încă, un loc în care inimile se pot întâlni, iar acesta se numește simplu „împreună”.
„Tourists go home”
În acest context în 2014 apar primele proteste împotriva turismului de masă, mai ales în Barcelona și Mallorca care s-au exacerbat în timp ajungând în 2017 la incendierea unor autocare turistice și sloganuri de tip „Tourists go home”. În anii următori, acestea s-au extins la nivel național locuitorii plângându-se în plus de pierderea comerțului tradițional și supraaglomerare. În 2023- 2024 s-au organizat proteste masive în Insulele Canare și Baleare împotriva turismului necontrolat, prin care se cerea guvernului regional să limiteze numărul de vizitatori și să reglementeze piața imobiliară.
La mine în suflet 