Franța anului 1954 cu o economie care încerca să se refacă după război. Un înalt funcționar public și economist, director adjunct în cadrul Direcției Generale a Impozitelor, un om cu mintea ageră și dedicat ordinii fiscale, se tot gândea cum să găsească o soluție la o problemă care-l frământa de ceva timp: cum să aducă bani în „buzunarul” statului din cel al consumatorului. Și într-o zi, pe când își beia cafeaua pe o stradă din cartierul Montparnasse plin de lume și de negustori, a declarat victorios „Iată, am găsit-o! O taxă care se poate aplica și bogaților și săracilor, o taxă care se poate aplica la orice (chiar și pe aerul inspirat) fără a putea fi evitată pe care o voi numi TVA -taxa pe valoare adăugată”. Așa a apărut taxa care se aplică la fiecare pas: la producție, distribuție și vânzare, plătită de consumator, adică de omul simplu. Tu produci, statul îți ia o parte, vinzi statul îți mai ia o parte, cumperi statul îți ia și ție o parte.
Probabil, mulți l-au privit cu scepticism la început gândind că e un alt nebun care crede că a făcut descoperirea secolului dar în realitate, chiar așa a fost căci de atunci, taxa lui Maurice Lauré (despre el e vorba), s-a răspândit în mai multe țări devenind una dintre cele mai importante surse de venit bugetar la nivel global. UE de exemplu a adoptat TVA-ul ca sistem standard de impozitare a consumului. Care a fost inovația? Taxa nu se aplică pe întreaga valoare a produsului ci pe fiecare etapă și astfel statul are posibilitatea de a colecta bani de mai multe ori pe același produs.
Toată lumea, sau aproape toată lumea aștepta o schimbare cu aceste alegeri. Timpuri noi, vremuri mai bune. Dar nu, nu sunt nici timpuri noi în România, nici vremuri mai bune în lume cu războiul care ia amploare în altă zonă „fierbinte”. Toate sunt degeaba: și voturi și referendumuri (vezi cel din 2009 a cărui rezultat nu a fost aplicat niciodată). „Vin ai noștrii, pleaca-ai noștrii, noi rămânem tot ca proștii.” Ca este FSN, PSD, PNL PDL, PMP sau USR, sau cum le-o mai fi spunând, nu mai contează: agramați, trântori, unii chiar analfabeți, se înfing bine în fotoliile parlamentare și nu se mai ridică de acolo decât doar în cazul în care din cine știe ce motive (tot politice desigur), li se descoperă matrapazlâcurile și sunt duși la audieri. Apar 2, 3 nume noi, în rest politica românească este „aceeași Mărie cu altă pălărie” doar că de data aceasta pălăria este pusă de factori externi care au un mare interes să captureze statul român și suveranitatea sa, din mai multe motive pe care mulți dintre noi le cunoaștem. Dar factorul extern, nu ar fi avut nicio putere dacă aici în interior nu ar fi găsit suficienți trădători care să-i susțină planurile și să le pună în practică. Se vede cu ochiul liber și de la mare distanță, că noi de anul trecut nu mai avem Constituție. A fost și este călcată în picioare tocmai de cei care ar fi trebuit să o apere și chiar de noi înșine prin lipsa de reacție. Iar ceea ce se întâmplă acum, cu desemnarea primului ministru, cu negocierile (care ar trebui să dureze 3/4 luni, după spusele președintelui ales), nu e decât un teatru ieftin, o mascaradă. „Statul suntem noi” spun partidele de la guvernare, „noi facem și desfacem, noi impunem, noi stabilim regulile” Și poporul? Poporul privește și așteaptă. Ce? Nu știu…dar mă tot întreb: va veni o zi în care să facem front comun împotriva hoției, a trădării, a lipsei de profesionalism, a nerespectării legilor?
Despre Eminescu s-au spus, se spun și se vor spune multe, unele reale, altele poate nu. Cred că depinde de context, de cine îi analizează viața și opera. Oricum, ca despre atâtea alte subiecte și legat de Eminescu, societatea este divizată între cei care consideră că opiniile critice sunt echivalente cu „profanarea” valorilor naționale, și cei care-l consideră naționalist, xenofob, antisemit după articolele publicate în revista „Timpul„ în care critică maghiarii, evreii sau liberalii din motive etnice și religiose. Și privit din punctul de vedere al „corectitudinii politice”, da așa pare, însă nu trebuie să uităm că e o greșeală să judecăm valorile trecute cu standardele etice de astăzi care sunt total diferite pentru că societatea în tot ansamblul ei este diferită. Pentru Eminescu naționalismul era reprezentat de moștenirea culturală, continuitatea istorică, unitatea etnică și spirituală.
„Statul trebuie să fie expresia unei voințe naționale, nu a unei amestecături de populații fără trecut comun.”
„Românii nu sunt colonişti… pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche… e indiferent, suntem români şi punctum.”
„Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând de pe spatele căruia diplomații croiesc harte și rezbele, zugravesc împărății despre care lui nici prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu servește decât de catalice tuturor acelora care se înalță la putere – popor nenorocit care geme sub măreția tuturor palatelor de gheață ce i le așezăm pe umeri.”
Apoi, în Europa secolului XIX, naționalismul era dominant și acceptat. Prin urmare, opiniile sale erau produsul epocii sale. Multe dintre aceste idei, pe lângă alte teorii și studii legate de matematică, fizică, științe naturale, sociologie etc., au fost scrise într-un caiet numit Fragmentarium, despre care Noica spunea că „nu e întregul unei opere, nici măcar al unui destin; dar e întregul unei conștiințe de cultură. ” Și iată cum povestește însuși Eminescu despre apariția acestor caiete pe care probabil nimeni nu le-a studiat cu în întregime.
foto: arhivă personală
„Când eram la încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam adesea ziua pe uliți, stând numai pe ici, pe colo la un anticvar, și răscolidu-i vechiturile, luam din cărțile lui tot ce-mi părea mai bizar și mai fantastic și veneam apoi acasă, citeam și însemnam într-un caiet numit Fragmentarium, toate pasajele câte-mi plăceau. Locuiam într-un sat alături de orașul universitar, împrejurul locuinței mele foarte liniștită căci printr-un hazard, locuiau în acea casă numai moșnegi bătrâni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam și traduceam spre propria mea plăcere, ceea ce am spus mai sus. Apoi deodată pare că mi se lumina visele. Intram în labirintele acelor curioase povești ce le citisem, un tablou urma pe altul, o întâmplare pe alta. Atuncea, stingeam lumina ca să nu mă supere în sumbrele mele viziuni și scriam iute prin întuneric în Fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte. Astăzi, răscolind prin hârtii, găsesc acel Fragmentarium.” / Mihai Eminescu
Sigur că aceste caiete au trecut prin mâinile multor oameni de știință și de cultură însă, probabil fiecare dintre ei s-a dedicat studiului specialității care îl interesa. Totuși, privite în ansamblu, ele demonstrează (dacă mai era nevoie) valoarea de necontestat a celui care până la un moment dat a fost numit unanim „geniul nostru național”. Curios că ne străduim să desființăm acest geniu dar nu suntem capabili să realizăm o ediție „completă, unică, definitivă și completă”, pentru toată opera lui Eminescu.
Întoarcerea la casa părintească este întotdeauna plină de nostalgii. Amintiri dragi despre oameni și locuri se înghesuie să iasă la lumină chiar dacă unele sunt legate de cei care nu mai sunt printre noi.
Am pornit într-o astfel de călătorie, către trecut acum câteva zile, cu trenul pentru că drumul e lung și mie îmi este mai comod așa. Pentru ca timpul să treacă mai repede, am luat cu mine o carte pe care o cumpărasem atunci când eram în Spania și pe care, am adus-o în țară, înghesuită printre alte cărți care-mi erau dragi, într-o cutie de carton. Citind articolul Aurei despre pachetul surpriză primit din țară, mi-am amintit de ea și am hotărât să o iau cu mine în călătorie. „În exil printre oameni” scrisă de draga noastră Issabela Cotelin, mi-a fost tovarăș de drum. Alături de Dana, personajul principal, am retrăit fiorii primei iubiri, am vizitat mai multe țări din Europa, și în anumite momente, m-am identificat cu trăirile, cu durerile ei.
„În exil printre oameni” este o carte în care ne putem regăsi fiecare dintre noi, despre alegeri greșite, despre înfrângeri și biruințe, despre lecții învățate și iubiri care trădează, rănesc, ucid încetul cu încetul încrederea și speranțele. O carte despre familie, despre copii părăsiți și puterea lor de a ierta, despre căutarea unui sens și renaștere.
Însoțită de o lectură atât de plăcută, nici nu am realizat când am ajuns la destinație. Acolo, la fiecare colț, mă aștepta copilăria cu surâsul și inocența ei. Mulțumesc Issa!
Se încheie povestea Coifului de la Cotofanesti, anunțau ieri unele publicații care considerau știrea ca fiind încă, de interes. Se pare că autoritățile olandeze au renunțat la căutări negăsind metode de a „dezlega limba” celor anchetați. Prin urmare, se pregătesc sa declare obiectul dispărut și să despăgubească România cu 5,7 milioane de euro.
Furtul Coifului de la Cotofanesti, o mărturie a 2000 de ani de istorie, chiar de ziua Micii Uniri, a provocat, furie, revoltă și a deșteptat interesul pentru cultură chiar și celor ce nu cunoșteau semnificația cuvântului și bineînțeles, ca la oricare altă problemă ce „arde” a dus la dezbateri în spațiul public și acuzații care au rămas fără finalitate. La scurt timp, subiectul a fost dat uitării, îngropat cu mentalitatea noastră de supraviețuitori- a trecut și asta- mai ales ca toată atenția și toată furia au fost canalizate către alegerea noului președinte.
Clar, că la început inclusiv autoritățile s-au alertat și au început să ancheteze condițiile în care a fost expediat tezaurul în Olanda, însă, până la urmă au considerat că e mai ușor să investighezi valorile estimabile gen Peschir și milionul de lei decât cele inestimabile, cu valoare istorică. Toată societatea a uitat complet de Patrimoniul Național, de persoanele responsabile care ar fi trebuit să răspundă pentru cele întâmplate, de umilință, de distracția olandezilor ce au purtat la un carnaval replici ale coifului făcute cu o imprimantă 3D. Sigur că statul român va primi câteva milioane de euro care vor folosi cine știe cărui scop dar acest artefact nu era valoros pentru greutatea lui în aur ci pentru ceea ce simboliza. Mai au însă importantă simbolurile naționale într-o țară în care patriotismul este perceput ca extremism?
La 28 mai 1961: Ziarul britanic The Observer a publicat articolul avocatului englez Peter Benenson intitulat „Prizonierii uitați” („The Forgotten Prisoners”), prin care cerea eliberarea a 2 studenți din Portugalia, ce au fost întemnițați pentru că doar au toastat “pentru libertate”. Articolul a fost preluat de mai multe ziare din întreaga lume. Mii de persoane au trimis scrisori de susținere, și astfel s-au pus bazele unei schimbări sociale și mișcări – Amnesty International, cu milioane de membri în peste 150 de țări. Se spune că funcționează pe baza donațiilor individuale – nu acceptă bani de la guverne pentru activitatea sa de cercetare dar am început să pun la îndoială orice informație de acest gen. Organizația a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1977 pentru „Campania Împotriva Torturii” și Premiul Organizației Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului în 1978.
De-a lungul timpului, a demonstrat că mobilizarea publicului, documentarea profesionistă și presiunea constantă pot schimba destine chiar și în regimuri represive.
În România, a condamnat public violențele poliției, a cerut anchete independente și a criticat tentativele de intimidare a protestatarilor din 10 august 2018 (Piața Victoriei), aducând cazul în atenția Comisiei Europene și a Parlamentului European. Bineînțeles că reacția autorităților europene a fost una rezervată, în timp ce sistemul judiciar românesc s-a remarcat printr-o tergiversare prelungită a cazului (ca și în alte situații), ceea ce a contribuit la estomparea sa din memoria publică.
De asemenea a criticat tentativele autorităților de intimidare a jurnaliștilor sau activiștilor precum și restrângerea libertății de exprimare și a protestelor, doar că aleșii noștri continuă să elaboreze legi care să limiteze dreptul fiecăruia la liberă opinie. Nu mai târziu de ieri a trecut prin senat o lege prin care susținerea pentru organizații fasciste și xenofobe se pedepsește cu închisoare până la zece ani. Foarte bine! Dar întrebarea este cine va decide ce este fascism și xenofobie la noi pentru că, așa cum s-a observat în ultimul timp, orice atitudine care nu corespunde curentului dominant sau care exprimă o opinie contrară narativului oficial este etichetată drept „extremism”, „ură” sau „intoleranță”. Prin urmare, nu va fi imposibil ca această lege să fie folosită ca un instrument de suprimare a libertății de exprimare și intimidare a vocilor critice mai ales în contexte politice tensionate, așa cum am văzut că s-a și întâmplat deja.
„Țara orbilor” este o povestire scurtă publicată pentru prima dată de Herbert George Wells (H. G. Wells) în 1904 în revista britanică „Strand”. În această poveste, autorul ne prezintă un sat de munte izolat din Anzi, unde o boală ciudată s-a răspândit și i-a orbit pe toți locuitorii. Cu timpul, aceștia au pierdut contactul cu lumea exterioară, nu și-au părăsit niciodată valea și generații întregi au născut copii care erau și ei orbi, până când nu a mai rămas nicio persoană văzătoare printre ei. Într-o zi, în timp ce alpinistul Nionez se bucura de drumeția sa, i-a alunecat piciorul și a căzut pe munte, până a ajuns în acea vale retrasă. Din fericire, a supraviețuit, deoarece a căzut pe acoperișuri pline de zăpadă și peste copaci. Primul lucru pe care l-a observat a fost că locuințele nu aveau ferestre, pereții erau vopsiți în culori ciudate, aleatorii, iar construcția în sine părea haotică. Apoi a concluzionat: „Aceste case trebuie să fi fost construite de un orb.” Pe măsură ce se mișca prin sat, a început să strige oamenii, dar aceștia treceau pe lângă el fără să-l observe. Apoi și-a dat seama că se afla în „Țara Orbilor”. S-a apropiat de un grup de localnici și a început să le explice cine este, de unde vine și cum „văd” oamenii în țara lui. Dar imediat ce a rostit cuvântul „vezi”, a simțit că făcuse o greșeală. Oamenii i-au pus întrebări: — Ce înseamnă să vezi? — Cum văd oamenii asta? — Prin ce mijloace? Au început să-l batjocorească și să-l numească nebun. Unii au mers chiar până acolo încât au sugerat să-i scoată ochii, crezând că însuși faptul că avea ochi era sursa „nebuniei” sale. Nionez nu a reușit să explice conceptul de văz celor care nu au știut niciodată despre asta și nici nu și-l puteau imagina. A scăpat, nelăsându-le să-i ia ceea ce era considerat o boală – vederea. În timp ce fugea, se gândi: „Cum poate orbirea să fie corectă, iar vederea o boală?” / sursa: Facebook
„Țara orbilor” suntem noi și oricare altă națiune în care domnesc ignoranța, sărăcia, violența verbală și ura față de ceilalți. Este țara în care populația stăpânită de frică, se opune oricărei schimbări ridiculizând-o și opinându-i rezistență.
„Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard!”, spune un proverb autohton ceea ce arată că frica noastră față de nou este ancestrală și ne-o demonstrează istoria neamului: anexarea Basarabiei din 1812, pierderea de teritorii sau mai bine zis cedarea lor prin pactul Ribbentrop-Molotov, consimțirea tacită a dictatului de la Viena, ca să nu mai vorbim de numeroasele situații recente în care am adoptat fără să ripostăm legile impuse de Occident și nu toate sunt valabile sau benefice pentru noi. Implementarea lor ar trebui să țină cont totuși de factorii geopolitici, culturali, psihologici, sociali, etc. Dar cum să nu stăm cu „capul plecat” când de-a lungul timpului am fost învățați că supraviețuirea înseamnă supunere și adaptare nu revoltă? Asta ne-a făcut să acceptăm compromisuri și să rămânem tăcuți în fața puterii. Comunismul a accentuat această atitudine cultivând frica, obediența, neîncrederea nu doar în instituții ci și în cei de lângă noi. Apoi educația de un nivel îndoielnic și manipularea media au contribuit la „orbirea” colectivă caracterizată prin lipsa gândirii critice (există dar nu în sens constructiv), a creat confuzie și haos informațional. Oamenii s-au împărțit în tabere cu ideologii diferite și nu doar că nu acceptă dialogul sau ideea că adevărul poate fi mai complex decât îl văd unii sau alții dar recurg la tot felul de acuzații îmbogățite cu fel de fel de adjective.
Sigur că aflându-ne într-o zonă complicată pe post de tampon între est și vest, nu întotdeauna putem spune „nu” marilor puteri dar am putea să folosim acești factori geostrategici în favoarea noastră și măcar din când în când, să ne apărăm interesele. Poate tocmai de aceea, jumătate dintre votanți au vrut altceva. Dar nu a fost să fie. Alegerile s-au terminat și iată că avem un președinte a cărui bodyguard creează senzații printre „influencerele” din lumea virtuală, un președinte care se implică direct în alegerile dintr-o țară vecină. Mă întreb dacă se va alege contracandidatul, care va fi relația acestuia cu România. Poate că noul ales, știe sigur cine va conduce Polonia în următorii ani. Poate că și acolo, d-nii de la Bruxelles vor face uz de toate metodele de ingerință în procesul electoral. Deja au experiență în asta…
Cancelarul german Friedrich Merz a susținut miercuri, 14 mai, un discurs în Bundestag, în care a anunțat despre hotărârea Guvernului General de a aloca toate fondurile necesare pentru ca armata germană să devină cea mai puternică din Europa. Pe fondul amenințărilor de securitate (referindu-se la în special la Rusia), Merz a declarat că „întărirea Bundeswehr-ului” este o prioritate absolută și că „prieteni și parteneri internaționali se așteaptă la asta din partea noastră – de fapt, aproape că o cer”. De asemenea, a anunțat și introducerea unui „nou serviciu militar voluntar atractiv” punând accentul pe „într-o primă fază”.
Sursă foto: Agenzia Nova
După primul război mondial, prin Tratatul de la Versailles (1919), Germaniei i s-a interzis să aibă un efectiv militar care să depășească 100.000, aviație militară, submarine, tancuri și serviciul militar obligatoriu dar în 1930, Hitler abolește acest tratat și inițiază înarmarea nazistă.
După al doilea război mondial, Germania a fost demilitarizată complet dar în 1952, prin tratatul de la Bonn, i s-a permis crearea Bundeswehr (armata vest – germană) cu un efectiv de 500.000 de soldați activi. În 1954, odată cu primirea în NATO s-a reafirmat interdicția asupra armelor nucleare și limitări privind dimensiunea forțelor.
Semnat între: Germania de Vest și de Est (RFG și RDG), SUA, URSS, Marea Britanie și Franța, Tratatul de la Moscova din 1990, permite reunificarea țării dar i se impun iar restricții militare clare: maximum 370.000 de soldați și renunțarea definitivă la producerea, deținerea și dispunerea de arme nucleare, biologice sau chimice.
În acel moment, Margaret Thatcher supranumită „Doamna de fier” a Marii Britanii- a organizat la Chequers în 1989, o conferință secretă cu istorici și experți (potrivit unor documente desecretizate ale guvernului britanic), pentru a discuta posibilele efecte ale reunificării Germaniei. Ea și-a arătat îngrijorarea spunând că „istoria Germaniei” a arătat tendința către hegemonie continentală și că „Nu am învins Germania de două ori ca să o vedem ridicându-se din nou” cerându-i chiar lui Gorbaciov să încetinească procesul de unificare.
Se pare că astăzi, Cancelarul Friedrich Merz, este dispus să încalce tratatele internaționale continuând drumul către obiectivul stabilit de Olaf Scholz, de a construi cea mai puternică armată din Europa. Să sperăm doar că scopul nu va fi același cu cel de acum 86 de ani în urmă.
La mine în suflet 