Categorie: Personalități ale zilei

„Singur în camera-celulă, o jilavă făptură de om deţinut, era căzut din pat cu faţa în jos. Gardianul tiran ni s-a adresat cu ura care îl caracteriza şi pentru care era desigur apreciat.

„Banditul ăsta trage să moară, ridicaţi-l în pat mai repede!”
L-am întors cu faţa în sus pe muribund şi l-am aşezat în pat. Acest om era Vasile Militaru. Cu ochii daţi peste cap şi cu faţa brăzdată de chinurile morţii. Nimic nu mai era viu în el, doar ochii, parcă năluci nepământene, vegheau aşteptând de undeva o mână de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare făcând semn preotului să treacă la cap. Din privire şi din mişcarea buzelor (gardianul stătea în uşă) m-am înţeles cu preotul să-i spună rugăciunea din urmă, pentru dezlegare. Când preotul a început prin mişcarea buzelor să-i facă rugăciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarăşi s-au închis şi, parcă mulţumit, s-a înseninat la faţă şi şi-a dat duhul. Aşa i-a fost dat, să nu aibă o lumânare aprinsă la căpătâi în acele ultime clipe ale vieţii, el care se risipise în atâtea generaţii. Ne-am dat seama cât de profundă a fost credinţa în Dumnezeu a poetului, care şi-a acceptat moartea ca pe o împărtăşanie.

Cu vocea strangulată de emoţii, i-am spus păgânului care stătea în uşă nepăsător, ca şi când omul din faţa lui era un nimeni.

– A murit deţinutul!

-Dă-l în… de bandit! Bine că am scăpat de el, a fost răspunsul tiranului suprasaturat de ura proletară“.

Mărturia lui Dumitru Radu Udar – Din documentele rezistenţei. Vol. I,

Așa a murit Vasile Militaru în închisoarea de la Ocnele Mari, la 74 de ani după ce fusese condamnat la 32 de ani de închisoare – 20 de ani de temniță grea pentru crimă de uneltire contra orânduirii sociale; la 12 ani de închisoare corecțională pentru delictul de deținere de publicații interzise – și 10 ani de degradare civilă, confiscarea totală a averii personale plus obligația de a plăti 1000 lei cheltuieli de judecată.

La 19 septembrie 1885, în comuna Dobreni, județul Ilfov, s-a născut Vasile Militaru († 8 iulie 1959, închisoarea Ocnele Mari) – poet și scriitor român, de orientare naționalistă, care a semnat uneori și cu pseudonimul Radu Barda. Opera sa fundamentală rămâne Divina Zidire, o monumentală „Biblie versificată și ilustrată”, la care a lucrat peste un sfert de secol.

După instaurarea regimului comunist, Militaru a reușit să evite ani la rândul arestările în masă. Totuși, presiunile asupra lui au devenit inevitabile: i s-a cerut să-și pună talentul literar în slujba propagandei oficiale. Răspunsul său a fost tranșant și rămas celebru: „În poeziile mele niciodată nu va rima poporul cu tractorul.”

Refuzul categoric, dublat de trecutul său legionar și de puternicul caracter religios al operei, au dus la arestarea sa la 8 ianuarie 1959. Avea atunci 74 de ani. A fost întemnițat la Pitești, unde a fost supus la torturi cumplite, apoi transferat la Craiova, pentru judecarea procesului. Sentința a fost pronunțată la 20 iunie 1959, iar câteva săptămâni mai târziu, la 8 iulie, poetul și-a găsit sfârșitul în închisoarea Ocnele Mari.

Rugăciune

Mărire Ție, Doamne Sfinte,
Că mi-ai dat viață – o comoară –
Mi-ai dat lumină, mi-ai dat minte
Și toate câte mă-nconjoară.

Să fiu mereu iubit de Tine
Eu voi munci din răsputere,
Mereu voi face numai bine
Și voi fi numai mângâiere.

Voi înflori prin fapte bune
Așa cum înflorește mărul
Și-n toată vorba mea voi spune
De-a pururi numai adevărul.

Cu toți copiii voi fi frate
Și nu voi ști ce este ura
Spre clevetiri și nedreptate
Eu, Doamne, n-oi deschide gura.

Flămândului s-astâmpăr chinul
Voi frânge pâinea mea în două
Voi fi curat precum e crinul
Scăldat în boabele de rouă.

Cu milă inima-mi va bate
Și voi iubi cu milă sfântă
Pe orișicare vietate
Ce-n lumea asta nu cuvântă.

Așa mă leg, cu dor fierbinte,
Să-mi fie fapta și cuvântul
Și-așa ajută-mi, Doamne Sfinte,
Cum îmi voi ține legământul.

Pacea lumii

E știut de toată lumea
că sub soare și sub stele
animalele pădurii

pline de veninul urii –
se sfâșie între ele.

Cerbul spune, că’ntr’o vreme,
nu pot ști prin ce mijloc,
reuși precum se spune
să le-adune la un loc.
Ba dorind, cu gânduri bune,
să le mai amestece
a adus printre jivine
si-unele domestice.
Și-adunate astfel, horă,
într’o tainică poiană,
cerbul, nobil în simțire
și cu lacrima în geană,
a luat atunci cuvântul:

–Haideți fraților, fiți nobili,
de la leu și pân’la oaie
dela lupi până la miel,
să uităm de-acum încolo
pe vecie de războaie,
să lăsăm să se sfâșie
numai oamenii’ntre ei.

–Vreți? – le spuse cerbu-atuncea
vreau răspunsul tuturor.

–Da! Răspunseră ferice
animalele în cor.

Și făcură astfel roată
la umbra unui platan;
toți semnară pactul păcii
pe o foaie de lipan.

După ce semnară pactul
pleacă toți spre casa lor,
pe sub bolți de fagi și tei:
ursul cu vreo patru miei,
lupul cu vreo două oi,
un biet sarpe cu’n rățoi,
uliul cu’n cintezoi…

Însă n’au ajuns departe
și din bietele-animale,
pân’ s’apună soarele,
n’a rămas decât blănița,
fulgii și oscioarele.

Cred că tâlcul celor spuse
îl ghicesc popoarele:
Cine face
așa pace,
sigur o să-i steie capul
unde-i stau picioarele.

„Am un vis” repeta cu ani în urmă, un om în fața unei mulțimi. Un om care avea un vis nu doar pentru el ci pentru întreaga Americă și chiar pentru întreaga lume. Visul său era și este cel al fiecăruia dintre noi: visul unei lumi în care libertatea, fraternitatea și justiția socială să fie principiile de bază ale societății, visul unei lumi în care să domnească pacea și-n care fiecare persoană să aibă drepturi egale cu ceilalți…

Devenit simbol al luptei pentru drepturi civile, discursul lui Martin Luther King, Jr, susținut la 28 august 1963 în fața a a peste 250.000 de participanți, în cadrul Marșului asupra Washingtonului pentru locuri de muncă și libertate, este considerat unul dintre cele mai puternice discursuri politice și morale din istoria modernă, recunoscut pentru frumusețea stilului și forța sa inspirațională.

Discursul, care îmbină retorica biblică, tradiția predicilor baptiste și idealurile americane, nu este doar un apel la schimbare politică ci o pledoarie universală pentru demnitate, libertate și egalitate care a influențat legislația americană (a contribuit la adoptarea unor legi esențiale, precum Civil Rights Act (1964) și Voting Rights Act -1965) și a devenit un simbol al luptei împotriva discriminării.

„Am venit aici astăzi să spun că încă nu ne-am bucurat de promisiunea libertății. Încă nu am încasat cecul scris de Părinții Fondatori, un cec care spune că toți oamenii – da, oamenii albi și oamenii negri deopotrivă – au dreptul la viață, libertate și fericire.”

„Acum este timpul să transformăm promisiunile democrației în realitate. Acum este timpul să ne ridicăm din valea întunecată a segregării pe drumul luminos al dreptății rasiale. Acum este timpul să deschidem porțile oportunităților pentru toți copiii lui Dumnezeu.”

„Nu vom fi niciodată mulțumiți cât timp corpul nostru, obosit de oboseală, nu poate găsi cazare în moteluri și hoteluri ale orașelor. Nu vom fi mulțumiți cât timp copiii noștri sunt jefuiți de demnitatea lor și dezbrăcați de respectul de sine din cauza semnelor ce spun: «Numai pentru albi».”

„Am un vis că într-o bună zi această națiune se va ridica și va trăi adevăratul sens al crezului său: «Considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente de la sine: că toți oamenii sunt creați egali.»”

„Am un vis că într-o bună zi, pe dealurile roșii din Georgia, fiii foștilor sclavi și fiii foștilor stăpâni de sclavi vor putea sta împreună la masa fraternității.”

„Am un vis că într-o bună zi, chiar și statul Mississippi, sufocat de căldura nedreptății și a asupririi, va fi transformat într-o oază de libertate și dreptate.”

„Am un vis că cei patru copii ai mei vor trăi într-o bună zi într-o națiune în care nu vor fi judecați după culoarea pielii lor, ci după conținutul caracterului lor.”

„Am un vis că într-o bună zi, fiecare vale va fi înălțată, fiecare deal și munte va fi coborât, locurile accidentate vor fi netezite și cele strâmbe vor fi îndreptate, iar slava Domnului se va arăta și toți oamenii o vor vedea împreună.”

„Să răsune libertatea din vârfurile munților, din colinele înalte ale New Hampshire-ului, din Allegheny-ul puternic al Pennsylvaniei, din Munții Stâncoși acoperiți de zăpadă ai Coloradoului. Da, să răsune libertatea din fiecare colț și colină a Mississipiului! Din fiecare munte să răsune libertatea!”

„Și când va răsuna libertatea, și când o vom lăsa să răsune din fiecare sat și fiecare oraș, din fiecare stat și fiecare colț al națiunii, atunci vom grăbi venirea acelei zile când toți copiii lui Dumnezeu – negri și albi, evrei și ne-evrei, protestanți și catolici – vor putea da mâna și cânta cuvintele vechiului cântec spiritual: «Liberi în sfârșit, liberi în sfârșit, mulțumim lui Dumnezeu Atotputernic, suntem liberi în sfârșit!»”

Astăzi „Am un vis” rămâne un reper al istoriei americane și al culturii umanității, în care speranța, credința și curajul, se împletesc într-o viziune încă de actualitate.

Scriitor, jurist, eseist, și mărturisitor creștin, Nicolae Steinhardt este o figură de referință în cultura românească.

Născut la 29 iulie 1912, la București într-o familie evreiască, a studiat Dreptul și Literele, devenind de-a lungul timpului, un erudit. În perioada interbelică a scris cronici, eseuri și studii, fiind un apropiat al grupului Criterion din care făceau parte și Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Emil Cioran (aceștia fiind astăzi aproape interziși datorită presupuselor legături cu legionarii).

În timpul regimului comunist este arestat cu faimosul grup „Noica-Pillat” pentru „uneltire contra ordinii sociale” deși în niciun moment nu a fost implicat politic. În timpul detenției, alege să fie botezat în credința ortodoxă fiind încreștinat într-o celulă a închisorii Jilava, de către Arhimandritul Mina Dobzeu, pe care l-am cunoscut și eu cu ani în urmă. Îmi amintesc acum, că în una dintre convorbirile pe care le-am avut cu el, mi-a vorbit despre „războiul care va veni dinspre răsărit” dar tânără fiind, l-am privit mirată, cu neîncredere. Pe atunci abia scăpasem de comunism și totul în jur părea roz.

Dar să revin…Timpul petrecut după gratii a fost punctul de plecare a celei mai importante cărți ale sale – „Jurnalul fericirii”. Scrisă în anii 70, confiscată de Securitate și rescrisă din memorie, cartea este o mărturie a salvării omului care trăiește în cele mai absurde și inumane condiții, prin credință.

“Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi”.”
― Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Cartea autobiografică, îmbină umorul cu gravitatea, critica regimului totalitar cu meditația religioasă și astăzi a devenit o lectură obligatorie pentru cei care sunt în căutarea unor răspunsuri despre suferință și sens, despre libertate.

După 1980, Steinhardt s-a retras la Mănăstirea Rohia unde a continuat să scrie și să primească vizitatori, fiind mereu deschis către cultură și dialog. El este dovada că nu ideologia ci demnitatea și credința definesc omul pentru că a avut curajul să aleagă libertatea sufletului în cele mai întunecate vremuri.

”Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult.
Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă
că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea.” Iar de la Dostoievski, în alt
fel, dacă doi ori doi fac patru nu mai e viaţă ci obârșie a morţii. Omului, zice
Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei
străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea acesteia, dar se înspăimîntă la gândul că va da de ea.”

“Mai preţios ne este prietenul ori vecinul decât un aşa-zis adevăr despre care nu ştim cât va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e adevărata noastră datorie, aproapelui se cuvine să-i sărim în ajutor; pe când, în numele unor nesigure şi vremelnice adevăruri, conştiincioşii sunt mereu gata să-şi persecute şi denunţe semenii.”

„Prin cuvinte oamenii îşi comunică idei, sentimente, informaţii. Şi acel extaz
în faţa binelui, frumosului şi adevărului care nu-ţi îngăduie să taci.”

„Cred în minuni ca şi în legile elementare ale fizicii şi aritmeticii. Primul
efect al credinţei este acceptarea minunilor (ceea ce nu contrazice respectul
datorat legilor de funcţionare a universului, statornicite de Dumnezeu).”

“Cea mai mare ticăloşie: să crezi că ţi se datorează ceva, să pretinzi ceva de la alţii, oricât de puţin ar fi.”

“Patima invidiei este incomparabil mai activă decât egoismul, maladie benignă. Ura faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decât iubirea de sine.”

Cu ceva ani în urmă când sufletul îmi plângea de dor sau se chinuia să găsească explicații acolo unde nu existau, căutam în muzică liniștea pe care nu o găseam în altă parte. Și atunci, ca și acum, diminețile erau momentele mele de regăsire a echilibrului interior. Cafeaua și muzica îmi erau, îmi sunt cei mai fideli și mai binevoitori prieteni pentru că doar îmi dăruiesc fără să-mi ceară nimic în schimb, fără să-mi judece gândurile, trăirile. După Ennio Morricone, Giovanni Marradi, Joaquin Rodrigo, Ernesto Cortazar și alții, în una din acele dimineți, l-am descoperit pe Eugen Doga și nu mică mi-a fost uimirea când am aflat că se născuse în Republica Moldova, în satul Mocra. Un compozitor de renume mondial în venele căruia curgea sânge românesc, un alt geniu al muzicii care a făcut ca inima unei lumi întregi să bată în ritmul valsurilor sale. În această lume grăbită și adesea prea agresivă, Eugen Doga a știut să facă din note muzicale, povești de viață, să transmită liniște, dragoste, doruri și vise. El a transformat poezia lui Eminescu – Luceafărul – în balet, a dat sunet iubirii prin „Gingașa și tandra mea fiară”, considerată de de UNESCO „a patra capodoperă muzicală a secolului XX”, și a ridicat valsul la rang de rugăciune.

A scris muzică pentru peste 200 de filme, printre care: ”Nunta la palat”, ”Singur în fața dragostei”, ”Zece ierni pe o vară”, ”Explozie cu efect întârziat”, ”Durata zilei”, ”Casă pentru Serafim”, ”Lăutarii”, ”Șatra”, ”Gingașa și tandra mea fiară”, ”Anna Pavlova”, ”Patul lui Procust”, a compus muzică simfonică, de cameră, corală și religioasă, dar și peste 70 de valsuri combinând infuiențe românești, slave, tigănești și clasice. De-a lungul timpului, a primit numeroase premii internaționale, a dat numele său unei străzi din Chișinău și asteroidului cu numărul 10504.

S-a stins din viață ieri, 3 iunie 2025, la vârsta de 88 de ani lăsând în urmă capodoperele sale pline de armonie și dragoste ce vor dăinui în timp așa cum a dăinuit și poezia lui Eminescu.

Oameni de asemenea valoare, ne fac să iubim mai profund, să credem în vise și să avem speranța că „ziua de mâine nu va fi pustie”, cum a spus chiar Eugen Doga.

„Ceaţa amintirilor se topeşte şi nu mai văd bojdeuca cea veche de lut. Mă opresc şi mama, cu părul alb ca pânzele celea din copilărie, aleargă în întâmpinarea mea. Mă înfior de fiecare dată când îmi aduc aminte de ochii ei umezi de bucurie. Ca şi acum, când stau la masa de scris, cu pianul în preajmă, care tace şi el pentru a-şi aduna gândurile… Ce straniu e!… Cum se întâmplă astăzi că eu sunt compozitor şi nu plugar, scriu muzică şi nu cresc pâine? Şi iarăşi prind a răscoli amintirile… Aplauze, aplauze… Şi numai mama în sală plânge. Alături de ea, întotdeauna mic, o întreb: „De ce plângi, mamă?”. „Dacă ai şti, îmi răspunde, cum mă doare sufletul… şi dacă ai şti cât de bucuroasă sunt că am ajuns până în această zi…”. Bucuriile şi suferinţele mamei. Nu ştiu dacă este o muzică mai frumoasă decît vocea mamei. Încerc să o pun pe note şi atunci cântecul ei de leagăn, pe care l-am uitat de mult, îl simt şi îl aud cântat în filmul „Maria, Mirabela”. Încerc să-i surprind în sunete paşii ei uşori şi mereu grăbiţi şi, poate, anume atunci o văd alunecând pe Cătălina, fata de vis şi de basm a Luceafărului Poeziei noastre. Ce izvor fantastic de melodii este memoria noastră!…” – Eugen Doga

La 9 mai, sărbătorim proclamarea Independenței de Stat a României.

În 1877, la această dată, ministrul de Externe de la acea vreme, Mihail Kogălniceanu, declara în Camera Deputaţilor: “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.

A doua zi, pe 10 mai, independenţa a fost proclamată din nou şi votată de către Camerele reunite, după care a fost promulgată de către domnitorul Carol I (la acea dată principe a României) şi publicată în Monitorul Oficial.

La 10 mai 1866, Carol I a sosit oficial în București și a fost primit ca domnitor. A fost începutul domniei sale și al dinastiei regale române.

Tot pe 10 mai dar în anul 1881, România avea să fie proclamată Regat, un moment de afirmare pe plan internațional . Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen era încoronat Rege al României (1881–1914), după ce anterior fusese Principe al României (1866-1881).
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării. A urmărit o politică de echilibru, încercând să mențină neutralitatea României și independența de facto, în timp ce manevra abil printre interesele marilor puteri.

Aceste zile de 9 și 10 mai au o profundă valoare istorică, prima fiind asociată cu independența, victoria și apartenența europeană, iar cea de-a doua cu monarhia și începutul statului român modern. 10 mai a fost sărbătoarea națională a României până la venirea regimului comunist și ar putea fi iar dacă am înțelege importanța ei.

10 Mai – Vasile Alecsandri

A venit din munți un vultur
Și ne-a zis: — „Români Eroi,
Știu un prinț viteaz și tânăr
Ce-ar veni cu drag la voi.
Dacă-l vreți vi-l dau ca Vodă”.
Noi cu toții: — „Să ni-l dai”.
Și ne-a dat pe Vodă CAROL,
Într-o zi de 10 Mai.

Și-a venit vulturul iară,
Și ne-a zis: — „Popor Român,
Ești viteaz, de ce mai suferi
Jugul unui neam păgân?
Fă-te liber, dezrobește-ți
Mândra țară care-o ai”.
Și noi liberi ne făcurăm
Într-o zi de 10 Mai.

Vulturul venit-a iarăși
Și ne-a spus: „Popor Român,
Ați luptat cumplit la Plevna
Duși în foc de-al vostru Domn.
Vrednic e să-l faceți Rege,
Într-o țară ca în rai”.
Și noi rege îl făcurăm
Tot în zi de 10 Mai.

Zece Mai ne-a fi de-a pururi
Sfântă zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic țării noastre
Libertate și Regat.
Ridicați cu toții glasul
De prin șesuri, de prin plai,
Să trăiască România
Ura! pentru 10 Mai!

Într-o zi ca aceasta, în urmă cu 85 de ani, s-a născut pe meleagurile Gorjului (satul Corșor), un prunc căruia Dumnezeu i-a dat harul scrisului și care avea să devină mai târziu autorul de romane și poezii Ion Lotreanu. Poate unii încearcă să asocieze un text cu numele lui și nu reușesc dar vă asigur că mulți din generația mea cunosc cel puțin o poezie a sa pentru că reprezintă versurile cunoscute a unei melodii interpretate de Marian Nistor:

Domnișoară, iazurile fierb
Ploile decad în serpentine
Dacă azi ai cumpăra un cerb
Fără frunze n-aș veni la tine

Domnișoară, domnișoară
Stoluri peste crânguri zboară
Clipa-i aripă ușoară
Și pe ceasul meu coboară
Peste flori se face seară
Domnișoară

Domnișoară, stelele ard în vin
Noaptea s-a oprit la tine în plete
Dor în inimi este prea puțin
Aur e prea mult în verighete

Domnișoară, pașii tăi ușori
Mă trimit mereu spre-o mare sumbră
Escortat în viață de doi sori
Eu sunt arestatul fără umbră

Ion Lotreanu, pe numele adevărat Ioan Lăbescu, își începe cariera militară în anul 1957 înscriindu-se la Scoală de ofițeri de infanterie «Nicolae Bălcescu» din Sibiu, pe care o absolvă trei ani mai târziu cu gradul de sublocotenent și este repartizat la aceeași unitate. În ziarul https://www.independentaromana.ro/, există un articol despre cum a fost recrutat de securitate pentru a informa asupra activității colegilor din unitatea sa. Este atașat un document argumentativ, semnat de Lotreanu în care afirmă : „Îmi iau angajamentul în mod voluntar de a colabora în secret cu organele securităţii statului şi de a aduce la cunoştinţă acestora date cu privire la activitatea şi manifestările duşmănoase a[le] unor elemente ostile regimului nostru care prin acţiunile lor lezează securitatea statului nostru.” Doi ani mai târziu este propusă abandonarea informatorului cunoscut cu numele conspirativ de Teodorescu Anton, motivația fiind că „nu şi-a adus aportul în raport de capacitatea, calităţile şi posibilităţile sale de informare. Agentul a dovedit la început dragoste de a munci, în care timp ne-a furnizat şi două note informative, apoi a devenit indolent şi pasiv faţă de rezolvarea sarcinilor ce-i erau trasate”.

Publicistic, a debutat în ziarul „Apărarea patriei” în 1959, a lucrat ca redactor la revista Viața militară (1966–1973), apoi ca secretar de redacție la revista Săptămâna, începând din 1973. Primul său volum de versuri „Azimut” i-a apărut în 1971. Apoi au apărut pe rând mai multe volume de poezii, eseuri și romane (Cârtița albă (1984)
Cămașa de mire (1985), Creație și implicare (1976) Introducere în opera lui Mircea Eliade, Aerul de sub fluturi (1974), Punctul sensibil).

Se presupune că Ion Lotreanu împreuna cu Pompiliu Marcea si Alexandru Oprea au luptat pentru publicarea unui volum de poezii al marelui nostru poet, pe care soții Ceaușescu (mai exact Elena Ceaușescu) au vrut sa-l interzică la îndemnul rabinului Moses Rosen care îl acuza pe Eminescu de antisemitism. Volumul a fost publicat pâna la urma dar cei trei au murit suspect în același an. Astfel Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat, Pompiliu Marcea (profesor al Facultatii de Limba si Literatura româna din Bucuresti) a fost găsit înecat în parcul Herastrau iar Alexandru Oprea a fost găsit mort în baie. Moartea lui Lotreanu poate fi legată și de perioada în care a fost agent de securitate și nu și-a îndeplinit cu succes misiunea chiar dacă, inițial era caracterizat ca fiind inteligent, disciplinat, sociabil, organizat.

Astăzi ne amintim de Brâncuși (născut la data de 19 februarie 1876 în Hobița), acest artist de renume mondial căruia statul român nu i-a recunoscut măreția, ba mai mult, a încercat să-i darâme ”Coloana infinitului” pe motiv că e lipsită de importanță. Dar, din fericire, ba tractorul s-a ridicat pe două roți ca un cal nărăvaș, ba s-a rupt lanțul legat de coloană și aceasta a rămas în picioare. De asemenea, se spune că Brâncuși a făcut o ofertă generoasă statului român, aceea de a-i lăsa moștenire mai multe lucrări și chiar atelierul său din Paris, pe care statul a refuzat-o cu nonșalanță, pe motiv că ”era un reprezentant al burgheziei decadente.” Printre cei care au semnat refuzul operelor s-au aflat George Călinescu, Geo Bogza, Alexandru Graur şi Mihail Sadoveanu.

Se pare că niciodată nu am știut să ne recunoaștem și să ne susținem valorile. ba dimpotrivă, mânați de răutate și invidie, am încercat să le închidem calea, așa cum facem și în zi de azi.

Oricum, Academia Română, pe vremea lui Răzvan Teodorescu, a dat un comunicat, prin care infirma informația referitoare la oferta lui Brâncuși spunând că de fapt ceea ce au semnat cei mai sus menționați era neacceptarea sculptorului în rândurile membrilor Academiei Române.

Brâncuși nu a fost doar sculptor, fotograf (peste 1400 de fotografii realizate) ci și un mare gânditor care a introdus filosofia în sculptură, susținând că „sculptorul este un gânditor, iar nu un fotograf al unor aparenţe derizorii, multiforme şi contradictorii”.

”Nu vă pierdeţi timpul să luptaţi între voi pentru a deveni voluminoşi şi mari, fiindcă nu e nici o diferenţă între mare şi mic! Esenţa frumuseţii e aceeaşi… adevărul absolut e inviolabil. Şi nu uitaţi că suntem toţi nişte mucegăiţi pe o bilă călătoare prin spaţiu nu vă umflaţi fiecare cu câte un succes anume, căci suntem toţi în aceeaşi găleată.”

”Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.”

”Un înţelept face din veninul său interior remediu pentru sine; sau precept de tămăduire pentru semeni… Însă cine nu se luptă în contra Răului, s-a şi predat deja inamicului.”

”Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.”

”În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…”

”Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.”

”Am impresia că viaţa oamenilor se desfăşoară pe o bază greşită. Există o gravă neînţelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viaţa însăşi, globul acesta pământesc care se învârteşte în haos şi îi poartă în mersul lui prin veacuri. Ceea ce le lipseşte oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă. Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiţi de aparenţe şi se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii şi care ferecă spiritul în închisoarea conformismului. Întotdeauna, ceea ce m-a susţinut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieţii, am ştiut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Şi nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viaţa, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”

”În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.”

Nici pe Marin Sorescu să nu-l uităm, născut și el tot într-o zi de 19 februarie 1936 la Bulzești, județul Dolj. A fost remarcat în timpul vieții pe aproape toate continentele, lucrările sale fiind traduse în peste 20 de ţări.

Este cunoscut ca poet, prozator, dramaturg și traducător (a tradus integral, în limba română, creația poetică a lui Boris Pasternak, în volumul ”Lirice”) dar mai puțin ca pictor deși a avut mai multe expoziții atât în țară (București, Cluj-Napoca, Brașov) cât și în străinătate (Irlanda și Franța).

https://fundatiamarinsorescu.eu/

Am zărit lumina

Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.

---

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea ființei mele
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna și stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Și mă trezesc în fiecare dimineață
Cu o senzație de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât și am iubit, am învățat să citesc
Și chiar am citit niște cărți
Am vorbit cu oamenii și m-am gândit,
Am fost bun și-am fost frumos…

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

---

Hibernăm.

Trăim din amintiri, hibernam în vizuina
Unei frumoase intamplari, care se-ndeparteaza.
Intre vinovăție si – așteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Așteptam cu mana streașina la inima.
Si ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne păstram calmul.
„Nu se lipeste mancarea de mine” – zici
Uite-asa nimic n-are gust, când suntem despărțiți.

Sânul tau mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Asa trezești în mine speranta.

---

Copacul

În ploaie, rezemat de un copac.
El are legătură cu pământul.
Şi simt sub coaja-i, palma bătucită,
Cum freamătă, cu ceru-n el, Cuvântul.

Din când în când trăzneşte mânios
Şi se răzbună norii în furtună.
Un fulger de-o veni, rătăcitor,
Deodată amândoi l-om frânge-n mâna.

Cuprins de laşitate, fug pe câmp
Şi picurii mă-ndoaie de mijloc.
El îşi asumă riscul verticalei,
Dispus în orice clipă să-şi dea foc.

Singurătatea asta care fuge…
Singurătatea lui înfiptă-n lut…
Mă-ntorc plângând şi îl cuprind în braţe.
Furtuna grea ne ţine de urât.

În această zi de 6 februarie, dar în urmă cu 117 ani, s-a născut într-un sat din județul Prahova (Blejoi), un suflet dezinhibat și călător care a debutat în viața literară, hotărât să șocheze puritanismul acelor timpuri, cu volumul „Jurnal de sex“. Avea doar 21 de ani, vârsta la care ai curaj să afirmi, să visezi, să critici. Volumul său nu a fost foarte citit (tirajul a fost de numai 118 exemplare) dar foarte criticat. Ca și cum așa credea el că poate atrage toate ”privirile”, patru ani mai târziu publică „Poemul invectivă” care are un asemenea efect dar în sens negativ. Și cum în acea vreme grupările de dreapta își începeau ascensiunea politică, a devenit ținta acuzațiilor de lipsă de moralitate. Își atrage criticile unor personalităti ale vremii, printre care Nicolae Iorga și Octavian Goga, revoltați de descrierea servitoarei și referirea la fetele burgheze pe care nu vroia să le cânte și-n a căror cutii de pudră, spunea că urinează. Dacă prima ”abatere”, pusă poate pe cutezanța vârstei , i s-a trecut cu vederea ((judecat de trei ori dar achitat), a doua nu a rămas fără consecințe. Astfel într-o zi de vară sau poate de iarnă, este luat pe sus de pe stradă și dus direct la închisoarea Văcărești sub acuzația de pornografie. În închisoare petrece vreme de trei ani alături de criminalul Berilă cunoscut pentru crimele din Galați (șase persoane printre care și un copil). De acolo, din temniță, Geo Bogza a trimis la redacția ziarului ”Vremea” articole care descriau viața din pușcărie.

Despre scrierile pentru care a fost acuzat, el declara: ”Poemul Invectivă» nu e pornografie, nu e atentat la bunele moravuri. E un atentat la liniştea şi confortul spiritual al lumii”.

În realitate, Paul Cernat afirmă că de fapt, Geo Bogza a fost condamnat pentru că era ”un redutabil gazetar antifascist cu simpatii comuniste”. Se pare că și atunci, ca și acum, scrierile gazetarilor erau de multe ori cenzurate iar cei care ”îndrăzneau” să își exprime punctul de vedere, erau ”puși la colț.”

„Înainte de cenzură, s-ar fi putut denunța în țară la noi atâtea infamii. Câte au fost? La fiecare ziar sunt lașități și aranjamente, persoane și fapte de care nu e voie să te atingi. Și condeiele scriitorilor care lucrează în redacții sunt de asemeni prinse în lanțuri, poate mai grele chiar. Condițiile editorilor, prudenți și lacomi de câștig, le leagă condeiul, încleindu-l în pasta amorfă a lașității și a tăcerii. Șarlatani ies la drumul mare, înșelând mulțimile cu gesturi de profeți. Condeiele tac. Minciuni grosolane sunt trase în sute de mii de exemplare și date drept mari adevăruri. Care condei se ridică să protesteze? Se pregătește omenirii un nou abator. Care condei face să țâșnească, în noaptea ce se lasă peste lume, adevăratul glas al umanității?” („Condeie în lanțuri”).

Într-adevăr, după instaurarea comuniștilor la putere, Geo Bogza, s-a ”cumințit” brusc și a devenit un suflet călător. care vedea natura și o simțea într-un stil caracteristic reporterului sensibil. Așa a luat naștere ”Cartea Oltului”, un reportaj literar ce descrie cu lux de amănunte povestea călătoriei răului de la izvoare și până la vărsarea în Dunăre, povestea vieții cu traseul ei bine stabilit, dar care te urcă și te coboară, te ridică pe culmi și apoi te lovește de stânci.

”Dacă oamenii străbat lumea cântând, și vocea lor e puternică, iar calea pe care și-o taie între un orizont și altul de o neîntrecută cutezanță, poate că totul se petrece astfel, pentru că în ei mai dăinuie tumultul marilor fluvii. Iar dacă se dovedesc nebuloși, sau inventivi, sau visători, nu sunt oare așa pentru că în ființa lor continuă frenetica peregrinare a norilor? Dar, mai cu seamă, dacă par sortiți unui zbucium nepotolit, acesta fiindu-le însuși ritmul lăuntric, cine ar putea să uite că, dincolo de fluvii și de nori, în cea dintâi și mirifică origine, ei au fost plăsmuiți de vasta, neîntrerupta, uriașa tălăzuire a oceanelor?”

Tot așa apar și „Tari de piatra, de foc si de pamant” sau ”Tablou geografic” sau ”Priveliști și sentimente”, cărți despre care nu se mai vorbește atât pentru că sunt descrieri și sentimente, pentru că nu au nimic care să satisfacă dorința de cancan a cititorului modern. E plin internetul de ”Poemul invectivă” și de descrierea laturii ”rebele” a lui Bogza așa că eu am să vă las aici altceva care să arate o privire curioasa îndreptată asupra existenței, a comuniunii omului cu natura.

Îngerul mi s-a arătat, grăind:
„Am venit din porunca Domnului.
Tu calci prea des poruncile Domnului”.
„Îngere – am mărturisit – pacatele mele sunt multe si mari.
Spune, ce-mi poruncește Domnul?”
„Sa te iubești pe tine însuți cum îl iubești pe aproapele tău”.

„O, Îngere – am suspinat -,
Mi-e teama ca iar n-am sa-l ascult pe Domnul.
Spune-mi, cât de rău e in iad?”

sau

Dacă îl ascult cu urechea dreaptă
Ceasul meu bate clipele vieții mele.
Dacă îl ascult cu urechea stânga
Ceasul meu bate clipele vieții tale.
Dacă îl ascult cu osul frunții
Ceasul meu măsoară durata universului.
Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn și devin copac.
Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu doua regnuri și devin piatră.
Dacă îl arunc în neant
Și îl ascult cu memoria morților
Dau înapoi cu trei regnuri
Și devin Cuvânt.

sau

Printre ceilalți copaci, liniștiți, el părea aproape nebun:
Multiplu se ridica din pământ cu zeci de brațe
Pe care exaltat le flutura în vânt.

Însuflețit era – și străbătut de atâtea fluide
Încât privirilor noastre păru un frenetic dirijor
Conducând, plin de pasiune, Simfonia glacială a Eterului.

Incoruptibilă dimineață de iarnă cu cerul senin
Când tot universul cânta, ca o orgă de cristal
Sunetul fiindu-i atunci rostul unic, esențial.

Sub multele ramuri, fremătătoare, patetice,
Totul fu muzică: întinderea lumii și durata ei
Păduri, oceane, milenii și ere, o, cum le-am auzit!

Arătând stelelor drumul, iar vremii cadența secundelor
El purta prin noi, copleșitoarea imensitate,
Tălăzuirea sonoră a clipei spre Eternitate

Ștefan Luchian s-a născut pe 1 februarie 1868, la Ștefănești, județul Botoșani în casa maiorului Dumitru Luchian și a Elenei Luchian, fiică de boieri armeni, care i-au lăsat ca moștenire, o avere frumușică. Așa, deși rămasă văduvă de tânără, a reușit să-și țină fiul la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din București, unde l-a avut ca profesor pe Nicolae Grigorescu, iar mai apoi la Academia de Arte Frumoase de la Munchen și la cea mai prestigioasă şi costisitoare şcoală de artă din Europa, Academia Julian la Paris.

Supranumit ”poetul plastic al florilor”, Ștefan Luchian a dus o viață boemă în ”Micul Paris”, beneficiind de o moștenire consistentă pe care din păcate, a risipit-o până la 31 de ani prin cafenele, restaurante (Fialkovsky, Capșa) și toate petrecerile mondene ale vremii, din București.

Astfel, rămas fără bani și neputând să-și asigure existența din vânzarea tablourilor, a început să participe. împreună cu alți pictori, la pictarea unor biserici precum: Biserica Brezoianu din Bucureşti şi Catedrala ”Sfântul Alexandru” din Alexandria.

„Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate, un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”, spunea Tudor Vianu.

Apoi o boala nemiloasă a pus stăpânire pe el (scleroza multiplă) și l-a obligat să-și trăiască restul vieții într-un fotoliu sau țintuit la pat. Chiar și așa, a pictat până la sfârșitul zilelor cu pensula legată de încheietura mâinii.
„Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia… Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.”