Categorie: Personalități ale zilei

Pe 21 septembrie 1864, se naște la Bucuresti Elena Văcărescu, nepoata a lui Iancu Văcărescu, scriitoare premiata de doua ori de către Academia Franceza pentru activitatea sa literara si pentru trad…

Sursă: Personalitatea zile, Elena Vacarescu

N-as putea sa las sa treacă aceasta zi  de 22 octombrie fără sa amintesc lumii de Cella Serghi, una dintre scriitoarele preferate ale adolescentei mele. „Mirona” a fost una din cărțile care mi-a încălzit sufletul si la care m-am tot gândit de-a lungul timpului, poate pentru ca m-am recunoscut cumva în fata aceea aplecata în nopțile albe la masa de scris, care înfrunta viata cu stoicism si care iubește cu toată forța anilor săi tineri. Despre acest roman, autoarea spunea: „Cu preţul suferinţelor pe care le binecuvântez s-a născut Mirona. I-am transmis durerea şi bucuriile mele, blestemul şi fericirea de a fi scriitor, curajul de a pierde azi pentru a câştiga mâine. Fiindcă atunci când se termină cartea fiecare simte că există un mâine, că azi e doar o repriză într-un meci care va fi câștigat”.

Cella Marcoff, după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, a devenit cunoscută ca prozatoare, publicistă şi traducătoare sub pseudonimul Cella Serghi. S-a născut în anul 1907 la Constanţa. Prozatoarea, marcată pe viaţă de oraşul-port al Pontului Euxin, mărturiseşte în memoriile sale: ,,Marea e o prezenţă vie şi o prezenţă de vis. Valurile care se izbeau cu disperare de stânci, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul şi, în centru, statuia lui Ovidiu, totul era făcut să incite, să neliniștească, să tulbure, să şlefuiască sufletul unui copil”. Ea, mărturisea într-un interviu ca nu a avut vocația scrisului din copilărie sau adolescenta, chiar daca profesorul de româna din liceu i-a înmânat teza spunând ca e  primul 10 din cariera sa. O tânără cu o sensibilitate ieşită din comun, viitoarea scriitoare urmează la Bucureşti Facultatea de Drept, practicând apoi, pentru un timp, avocatura.

Nevoia de a scrie a apărut mai târziu, poate după ce l-a cunoscut pe Camil Petrescu de care avea sa se îndrăgostească nebunește. El a fost cel ce a încurajat-o sa-si pună gândurile pe hârtie spunându-i: „Scrie, nu mai vorbi, vorbește mai puţin şi scrie mai mult”,  Poate si de aceea, în romanul sau de debut „Pânza de paianjen” prima pagina îi este dedicata lui: „Lui Camil Pe­tres­cu, pentru că m-a învăţat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amară, disperată, pentru că m-a învăţat ce în­s­­eamnă conştiinciozitatea în scris, prin exemplul căr­ţilor sale. M-a învăţat să ocolesc ce-i facil, să caut întotdea­una calea cea mai grea. M-a îndemnat zi de zi să scriu cartea asta, să renunţ la tot ce era în afara ei, să fiu disciplinată şi răbdătoare, muncitoare. Îi datorez tot… Fiindcă fără ce m-a învăţat el, însuşirile mele s-ar fi risipit şi această carte n-ar fi existat”.

A fost si rămâne o scriitoare iubita de cititori, în special de către cei tineri, dar nu foarte apreciata de către critici. Romanele sale nu sunt documentare chiar dacă au si capitole în care se vorbește despre specificul timpurilor, ci sunt romane de introspecție, încercări de a explica dramele sufletești individuale.Personajele-eroine poartă în fiinţa lor destine rare, încărcate de mister şi de mesaj, captivante. Sunt femei complexe, curajoase pentru rigorile impuse atunci de societate, rebele, fremătând către sclipire în spirit, chiar dacă uneori cochete şi frivole în exterior. Depinde de receptor sau, cum spunea George Călinescu: „În aşa oglindă, aşa portret”.

Cella Serghi ramâne un reper al adolescentei mele.

http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/mirona-iubita-patimasa-citita-513801.html

Au trecut destui ani dar încă nu am uitat sfârșiturile de săptămână pe care le petreceam închisa în casa, chinuindu-ma sa descifrez metoda de rezolvare a unei probleme cu grad mai mare de dificultate pe care ne-o alegea profesorul de matematica. Cel care reușea sa o rezolve și sa prezinte cu elocventa raționamentul sau, primea un mult dorit si binemeritat zece.

Problemele alese erau dintr- o  culegerea ce aparținea unui mare matematician român, Gheorghe Titeica si din revista Gazeta Matematica fondata tot de către acesta în 1895.

S-a născut  pe 4 sau 17 octombrie (nu se știe sigur) 1873 în Drobeta Turnu Severin, într-o familie de muncitori și a făcut școala primara în localitate iar liceul în Craiova unde deja se remarca pentru interesul acordat matematicii. Urmează facultatea la Bucuresti unde îl are ca profesor pe Spiru Haret despre care va scrie o carte mai târziu. La un an de la terminarea facultății, pleacă la Paris  la École normale supérieure – una dintre cele mai prestigioase școli franceze. Imediat după susținerea tezei, în 1899, se întoarce în tara. Gheorghe Ţiţeica va fi astfel,  al cincilea român doctor în matematici al Universităţii din Paris, după Spiru Haret, David Emanuel, Const. Gogu şi N. Coculescu. Spre deosebire de alți matematicieni care nu s-au mai întors considerând ca în România nu exista condițiile necesare pentru a elabora studii științifice, el îsi continua lucrările în țară ajungând unul dintre cei mai mari matematicieni (geometrie) ai lumii.

A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă de curbe, cunoscute azi sub numele de „curbele Ţiţeica“, „suprafeţele Ţiţeica“. Este considerat fondatorul geometriei diferenţiale centroafine. Un profesor de excepţie, care a scris multe cărţi de referinţă în geometrie. Iată doar câteva: „Geometrie superioară. Suprafeţe riglate“, 1931, „Geometria diferenţială proiectivă a reţelelor“, 1924, „Un pedagog înnăscut“.

La congresele internaţionale de matematici – Toronto (Canada) în 1924, Zurich (1928), Oslo (1936) – Ţiţeica a fost ales preşedinte al secţiei de geometrie. El a fost invitat la universităţile din Roma, Bruxelles şi de câteva ori la Paris, să ţină cursuri. Cărţile  sale se bucură de o deosebită preţuire şi au avut o mare circulaţie. În tratatele de specialitate, nu numai că sunt înscrise rezultatele date de Ţiţeica, (de ex. , în Finikov), dar autorii considerau o cinste ca anumite capitole să fie redactate în întregime de Ţiţeica (de ex. Fabini – Cech).

Un fost student de-al sau mărturisea  ca lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare, lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală, expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit fără să se folosească de nicio notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică. El îşi ţinea întotdeauna cursul la nivelul de înţelegere al studenţilor şi punea suflet în predare, atâta caldă convingere în tot ceea ce expunea încât lecţia lui te cucerea  de la început, te determina să-l urmăreşti  cu viu interes până la sfârşit şi să pleci de la curs cu lecţia învăţată.

Surse:

http://www.art-emis.ro/personalitati/1682-gheorghe-titeica-stramosii-viata-si-urmasii-1.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_%C8%9Ai%C8%9Beica
adev.ro/mldw7k

De fapt ziua în sine este o personalitate căci a adunat în timp multe evenimente si multe nume sonore..

Prin 1903, într-o zi de 10 octombrie o doamna pe nume Emmeline Pankhurst a  înființat, împreună cu alte patru femei și fiica ei Christabel, organizația cu vederi radicale „Women’s Social and Political Union” (Uniunea politică și socială a femeilor), care propaga teoria unei militări pașnice. Ideea a fost preluată de mișcarea din SUA pentru drepturile femeilor, iar mai târziu de Mahatma Gandhi, și Martin Luther King. Mișcarea femeilor din Anglia a recurs și la metode radicale, ca incendieri și atentate cu bombe, ceea ce a dus la arestarea ei repetată.

În 1933 distrugerea unui avion Boeing 247 (cu sapte oameni la bord),  datorita exploziei unei bombe, în apropierea orașului Chesterton, Indiana, SUA, este considerata ca fiind primul sabotaj din istoria aviației comerciale.

În 1964, la Jocurile Olimpice de la Tokyo, Iolanda Balas, campioana săriturilor la înălțime, si Mihela Peles, la aruncarea suliței, câștigă medaliile de aur. Cinste lor si rușine noua ca nu știm sa ne prețuim valorile si pe unele le lăsam sa moara în sărăcie.

Tot pe 10 octombrie în 1813, se naste Giuseppe Fortunino Francesco Verdi, acest vestit compozitor italian de opera Aida, Nabucco, Macbeth, La traviata, Don Carlos si multe altele…

Probabil ca-n vibrațiile acestei zile exista caracteristici speciale căci a dat lumii nu mai putin de 5 laureați  ai Premiului Nobel:

– Fridtjof Nansen născut în 1861, explorator, om de știință, diplomat, umanitarist norvegian. În 1922 a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru munca depusa în favoarea persoanelor dislocate în Primul Război Mondial, ca înalt comisar pentru refugiați al Ligii Națiunilor

-Ivan Alekseievici Bunin – născut în 1870,  a fost primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel pentru Literatura pentru „pentru artisticitatea viguroasa, prin care a dezvoltat tradițiile prozei ruse clasice”.

–Harold Pinter – născut în 1930 la Londra, a fost unul dintre cei mai cunoscuți dramaturgi ai literaturii engleze contemporane. În 2005 primește Premiul Nobel pentru Literatura motivându-se – printre altele – faptul că „în dramele sale dezvăluie prăpastia ascunsă sub pălăvrăgeala de fiecare zi și forțează pătrunderea în spațiul închis al opresiunii”.

–Yves Chauvin – născut în 1930, pe 10 octombrie, a fost un chimist francez care în 2005 a obținut Premiul Nobel pentru Chimie – pentru contribuția sa la dezvoltarea metodei metatezei olefinelor

–Gerhard Ertl – născut pe 10 octombrie 1936, este un chimist german care a obținut în 2007 Premiul Nobel pentru Chimie „…pentru lucrările sale în domeniul chimiei suprafețelor, care au avut aplicații industriale, de la fertilizatori la catalizatori auto. ”
„Acest domeniu științific este important pentru industria chimică și ne poate ajuta să înțelegem diverse procese, precum ruginirea și modul de funcționare a catalizatorilor mașinii”

Tot pe 10 octombrie în 1967, se naște cea care a fost considerată drept cea mai importantă solistă de rock pe care a dat-o România și una dintre cele mai puternice și originale personalități feminine ale scenei muzicale autohtone, Laura Stoica. A fost cântăreață, compozitoare si actriță jucând pe scena teatrului „Toma Caragiu” din Ploiesti. Moartea sa, la numai 38 de ani, a adus tristețe în sufletul tuturor celor care au iubit-o.În 2007 a avut loc prima ediție a Festivalului „Laura Stoica”, organizat de fratele acesteia, Alexandru, care dorește să promoveze tinerele talente din Romania. De asemenea, acest festival reprezintă un tribut adus artistei Laura Stoica.

Nu știu dacă își mai amintește cineva despre „Stejarul din Borzesti” sau „Viforul” doua povestiri eroice învatate în clasele primare. Eu nu le-am uitat poate si pentru ca autorul a fost soțul poetei mele preferate, Magda Isanos.

Eusebiu Camilar, azi uitat si de lume si de critici, s-a născut pe 7 octombrie 1910, în comuna Udesti, Jud. Suceava. A început cursurile liceului „Stefan cel Mare din Suceava” dar în 1929 este nevoit sa le întrerupă din cauza sărăciei, încercând sa-si câstige existenta cu slujbe umile. Debuteaza în 1929 cu versuri în „Moldova literara”,  revista Societății literare „Tinerimea” dar nici după apariția primelor cărți situația nu i se schimba.

La 31 martie 1938 se căsătoreşte cu Magda Isanos,  (martori: George Lesnea şi avocatul M. Călinescu, la care locuise Magda în primii ani de studenţie). În vara anului 1938, Camilar o duce pe Magda la Udeşti, unde-i cunoaşte familia, prietenii şi locurile copilăriei.

 Întâlnirea  lor a fost una dintre acele apropieri care se întâmplă rar, o revelaţie benefică, şi pentru unul, şi pentru altul. Fericiţi că soarta îi adusese alături, niciunul nu voia mai mult. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când, înştiinţată despre planurile lor de căsătorie, mama Magdei a sosit la Iaşi şi a vrut să afle detalii despre viitorul ginere: cine-i?; de unde-i?; cu ce se ocupă?; ce studii are?; din ce trăieşte?; din ce o să trăiţi?… Şi a constatat cu uimire că, în afară de superlative şi declaratii de dragoste (“Îl iubesc… Cum era să-l întreb ce studii are?”), Magda nu avea niciun răspuns concret. Se iubeau şi asta le era de-ajuns. S-au căsătorit în martie 1938. În mai, ea le scria celor de-acasă: Eu sunt foarte fericită, cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte… Zeby îmi aduce flori din oraş, îmi lustruieşte pantofii şi nu mă lasă să fac treabă, de parc-aş fi o principesă în exil.Câteodată mi-i frică. Atâta fericire poate supăra pe Dumnezeu.”Magda a murit la 28 de ani fiind bolnava de poliomielită. A lăsat în urma o fetita de 4 ani, Elisabeta Isanos.

Eusebiu Camilar abia după război a început sa fie cunoscut si sa urce pe scara sociala.A fost laureat al mai multor concursuri literare, a îndeplinit funcții de răspundere în Consiliul de Conducere a Uniunii Scriitorilor iar din 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Romane.
A scris proză, dramaturgie, poezii, traduceri însumând peste 50 de titluri neuitând bineînțeles colaborările la diverse reviste literare.

Eusebiu Camilar – 49 de ani de la moarte

http://ziarulmiorita.net/doamne-n-am-ispravit/

Nascut la 5 octombrie 1902 în Teleorman, Zaharia Stancu a fost cunoscut în primul rând ca prozator si apoi ca poet.

În timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, a fost închis la Târgul Jiu pentru atitudinea sa antifascista.

A fost o persoana controversata fiind caracterizat ca un „profitor al diferitelor regimuri” de către Ion Coja si acuzat ca a fost agent al Sigurantei Statului pâna dupa 23 august 1944. Din acest motiv,  Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceausescu, Alexandru Draghici si Emil Bodnaras, i-au refuzat reprimirea în rândurile Partidului Comunist vreme de doi ani ( a fost exclus în 1950 la o verificare a mebrilor de partid).

A fost director al Teatrului National din Bucuresti (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcție al Editurii pentru Literatură și Artă (din 1948), președinte al Uniunii Scriitorilor (din 1947) și al Societății Scriitorilor Democrați din România (din 1948)

125 de ani de la nașterea lui Esenin, poetul liric rus care a influențat cu stilul sau si poezia româneasca moderna (Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Ioan Alexandru).
Este copilul minune al poeziei ruse…Scrie primele poezii la 9 ani iar la 20 de ani publica primul volum de versuri. Copilăria nefericita (este părăsit de părinti si crescut de bunici) si adolescenta grea în care a trebuit sa se întrețină singur, si-au lăsat amprenta asupra vieții sale. S-a căsătorit de cinci ori si mai târziu a devenit dependent de droguri si de alcool. Moartea si-a provocat-o singur…Si-a tăiat venele si  a scris un poem de adio cu propriul sânge, după care s-a spânzurat de țevile de încălzire de pe tavanul unei camere de hotel.
Exista o teorie conform căreia Esenin ar fi fost ucis de KGB, susținută de către Vitali Bezrukov în cartea sa Esenin. În 2005 apare si filmul bazat pe aceasta carte dar specialiștii în criminalistica infirma teoria uciderii, susținând ca nu exista suficiente dovezi.

Pe 21 septembrie 1864, se naște la Bucuresti Elena Văcărescu, nepoata a lui Iancu Văcărescu, scriitoare premiata de doua ori de către Academia Franceza pentru activitatea sa literara si pentru traduceri din operele unor renumiți scriitori români precum Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, George Topîrceanu, Ion Minulescu y Ion Vinea.
A studiat literartura engleza si franceza la Paris, unde a cunoscut renumiti scriitori cum ar fi Victor Hugo,  Anatole France sau Leconte de Lisle. Participa la cursurile de filozofie, istorie si arta poetica ale lui Sully Prudhomme, poet si filozof ce în 1901 a câstigat Premiul Nobel pentru Literatura.

Câteva cuvinte despre Traian, cel care se face vinovat de asa zisa colonizare si anexare a Dacie.

S-a născut pe 18 septembrie 53 în orasul Italica din provincia Baetica, actuala Andalucia din Spania.În timpul domniei lui Domitian s-a remarcat ca un bun soldat si un bun strateg urcând repede în ierarhia armatei romane. Următorul împărat, Nerva, l-a adoptat pe Traian si la numit succesor la tron, obținând astfel sprijinul legiunilor. Traian a preluat domnia după moartea lui Nerva fără incidente.

Se spune ca la moartea împăratului Nerva, în ianuarie 98 d.Hr, deşi era succesor legal, Traian  nu s-a grăbit la Roma să-şi ia tronul în primire, această grabă putând fi considerată nedemnă din partea lui. Si-a început domnia cu o hotărâre înțeleaptă făcând mai întâi un tur de inspecție al trupelor care păzeau frontierele de la Rin si de la Dunăre, fapt ce i-a consolidat sprijinul în rândul legiunilor pe care le comandase în campaniile împăratului Domiţian. Intrarea lui Traian in Roma, în anul 99 d.Hr, a fost un adevărat triumf.  Noul împărat a intrat în oraş pe jos, a îmbrățișat pe fiecare dintre senatori şi chiar a umblat printre oameni obișnuiți.

A redus la minim curtea imperiala, a dat dreptul guvernatorilor provinciilor să ia decizii,a continuat măsurile populare care-i pedepsea pe delatori (informatori) pentru partea lor de vină în crearea dezordinii administrative, a redus puterea gărzii pretoriene și a reformat sistemul instanțelor de judecată,a continuat si perfectionat sistemul de asistență socială cunoscut sub numele de Aliment. Toate acestea au demonstrat ca era nu doar un bun strateg ci si un bun politician si i-au adus renumele de Optimus.

Dupa cucerirea Daciei a primit si numele de Dacicus Maximus. Cu banii din marea comoara a dacilor, obținuți ca prada de război a inițiat un amplu program de construcții publice, care a remodelat Roma şi a lăsat repere durabile, cum sunt Forumul lui Traian (107-117 d.Hr.) şi Columna lui Traian (107-113 d.Hr.), capodopere ale arhitectului Apollodor din Damasc. A dispus drenarea Mlaştinilor Pontine, a construit un nou port la Ostia, a construit foarte multe drumuri, poduri si apeducte.

  Traian a fost considerat cel mai mare dintre toți împărații Romei. În timpul său, imperiul roman a cunoscut cea mai mare întindere teritorială. După moartea sa, noii împărați erau onorați de Senatul Romei cu urarea”felicios Augusto, melior Traiano”, care înseamnă ”să fie mai norocos decât Augustus și mai bun decât Traian”. În Divina Comedie a lui Dante, Traian este singurul împărat căruia i se permite accesul în rai.

Surse:  – Wikipedia

          – http://www.historia.ro/

         – http://www.istorie-pe-scurt.ro/

Născut pe 12 septembrie 1882 în satul Cenade din judetul Alba, Ion Agârbiceanu moștenește dragostea de carte de la tatăl sau si darul povestirii precum si dragostea pentru natura de la mama sa. Debutează la vârsta de 18 ani în ziarul Unirea din Blaj, cu schița, În postul pastelui. Începe sa scrie influențat fiind de „stilul nou,fraged de tinerețe, viu si colorat, cu mare putere de a descrie natura si aspectul extern al oamenilor – tocmai ceea ce păstram si eu mai adânc în suflet, în chip inconștient din prima copilărie …” (Mărturisiri), înscriindu-se în curentul literar al semanatorismului.

Studiază teologia la Seminarul teologic al Universitatii din Budapesta si în 1906, este hirotonit si numit preot în satul Bucium – Sasa, aproape de Abrud. Începe sa scrie mai multe nuvele ce descriu viata oamenilor ce trăiesc în acele locuri, majoritatea mineri la minele de aur. În toată viata sa asista si participa, deținând si mai multe funcții politice, la evenimente istorice marcante ca unirea din 1918, cele doua războaie mondiale, apariția partidelor politice pe care le denumește „sectariste” ce lupta pentru „o noua căpătuire”. Toate acestea se reflecta în activitatea sa literara, romanele de referință fiind „Vâltoarea”, „Sectarii”, „Frământări”, volumul „File din cartea naturii” din care fac parte mai multe schițe si povestiri.

Azi, văzând ca se împlinesc 133 de ani de la moartea lui Agârbiceanu, mi-am amintit de Fefeleaga, nuvela pe care am învățat-o în clasele primare si m-am hotărât sa o recitesc.

Inițial este prezentata ca o femeie dârza ce după moartea soțului se lupta cu greutățile vieții si muncește din greu pentru a le asigura traiul zilnic celor cinci copii.  În ei îsi pune speranța si chiar dacă munca pe care o face este foarte grea (cară pietre cu calul Bator din zori până seara) nu-i pasa pentru ca are un scop. Cu timpul însa copii mor unul câte unul si cu fiecare moarte Fefeleaga se transforma într-o femeie care se resemnează si îsi accepta soarta fără a mai schița nici un gest. Afirma ca nu mai crede în Dumnezeu de când i-a murit bărbatul dar credea în „fapta si răsplată” căci atunci când „bogătașii” nu o plăteau le spunea:

-„Ce-s eu? Nimic! Da pe mine nu ma blastama, nime nu zice sa ma bata Dumnezeu, pe când pe dumneata tot satul te blastama.”

În plus se tot repeta de-a lungul nuvelei ca nu mergea la biserica pentru ca Duminica era zi de plata si ea trebuia sa stea sa-si ia banii pentru o saptamâna de lucru, ca si cum Fefeleaga ar fi simtit nevoia de a  justifica  absenta ei de la slujba religioasa. Refuza toate sfaturile si ajutorul celor din jur, conștientă fiind ca nu poate aștepta prea multe de la oameni dar îsi pune toată încrederea în calul sau Bator pentru ca este singurul pe care știe ca se poate baza până la sfârșit si în timp acesta devine singurul sau prieten. La final, o data cu moartea ultimei fete îl vinde  pe Bator pentru a-si îngropa copila asa cum se cuvine, ceea ce înseamna ca asa cum a presupus, acesta i-a oferit ajutor până în ultima clipa. Impresionează dimensiunea singurătății ce o înconjoară după ce ultimul copil a fost îngropat si calul a fost vândut.

Tot cautând pe internet nuvela, am dat peste o informație pe care nu o știam si anume ca personajul principal chiar a existat, ca ar exista chiar si un strănepot pe nume Gheorghe Dinu si ca s-a făcut un film inspirat din viata femeii, numit „Nunta de piatra”.