Categorie: Portrete…

Oamenii adevărați merită povestiți și purtați în suflet.

Gânduri răzlețe, frânturi de imagini, confuzie… Încercarea mea de a mă întoarce în timp și de a-mi descifra greșelile, înfrângerile, nu mă ajută prea mult. Îmi dau seama ca am uitat momente marcante din viață, poate și pentru că de atâta vreme n-am mai încercat să-mi amintesc sau poate pentru că nu le-am dat importanța cuvenită…
De undeva, din negura timpului, mă privesc doi ochi blânzi și o voce caldă mă tot întreabă „Ce mai faci, copilă cu părul bălai?” Scotocesc neliniștită printre amintiri și găsesc undeva în adâncul sufletului rămășitele primei dezamăgiri sau mai bine zis ale primei dureroase despărțiri… Privesc în trecut și văd un om întorcându-se de la biserică, ținând de mâna o fetiță cu părul blond, ondulat, cu ochii mari și negri, o copilă care încerca să înțeleagă realitatea din jur și care iubea atât de mult natura dar mai ales libertatea… Omul acela, cu fața mereu zâmbitoare și cu pasul tăcut, de o modestie rar întâlnită, deși terminase trei facultăți (Filosofia, Matematica – Fizică și Politehnica) a fost vreme de 25 de ani un simplu profesor de țară, care, cu dăruire și răbdare, a descifrat multor copii tainele matematicii. Un suflet smerit care a fost obligat de securitate să se retragă din viața monahală, prin decretul 410/1959, într-un sat de pe malul Prutului, pe motiv de „boală incurabilă”.
Pentru fetiță, fiecare Duminică era un prilej de învățare și de uimire, căci la orice întrebare pe care i-o adresa, el îi răspundea cu răbdare și cu mare pricepere, așa cum îi stă bine unui bun pedagog. De aceea drumurile până la biserică și de la biserică acasă, ea le aștepta cu nerăbdare, căci nu erau altceva decât posibilități de explorare a unei lumi care o îngrozea cu necunoscutele ei, dar în aceeași măsură o fascina…
Apoi văd aceeași copilă într-o zi geroasă de decembrie, luptându-se cu nămeții în încercarea de a ajunge la școala din satul vecin — trei kilometri pe jos. Un drum greu pe care îl scurta traversând un iaz înghețat fără a fi conștientă de pericol, dar mergea cu drag, căci știa că acolo o așteptau ochii blânzi și plini de inteligență ai celui cu care a trecut de mână prin copilărie… Apoi, la vremea aceea, își dorea să știe, să cunoască, să descopere.
Școala, clasa, colegii… În prima bancă stătea aceeași copilă, cu obrajii arzând de febră, cu-n palton uzat pe umeri, care părea că încearcă să pătrundă sensul fiecărui cuvânt rostit de profesorul de matematică. Orele acestuia erau povești cu cifre acompaniate adesea de câte o cugetare plină de haz: „nu te da în viață cu barca peste cap, căci ți se varsă mintea pe jos.” Avea o voce blândă dar fermă. Fetița îl asculta cu atenție, iar Profesorul Ioan Dănilă o privea cu drag și de fiecare dată când o vedea ridicând două degete, o lăsa la răspundă ca și cum ar fi știut că în curând nu vor mai putea face acel schimb de întrebări și răspunsuri.
Locul acela, din prima bancă, rândul întâi, a rămas peste puțin timp gol… Fetița n-a mai venit la școală… De aproape două luni boala o cuprinse în ghearele ei și părea că nu vrea să-i mai dea drumul. S-a mutat la oraș, la o soră mai mare. Există situații în care pare că viața nu-ți oferă alternative și ea trecea prin astfel de clipe. A trebuit să intre într-o altă lume lăsând în urma toată dragostea copilăriei, tot ce iubise până atunci: părinții, prietenii, dealurile și văile prin care alergase până nu demult, pe moș Mitriță cu fluierul și oile lui alături de care își petrecuse vacanțele de vară… A fost nevoită să pătrundă într-o societate mai sofisticată și să facă față prejudecăților noilor colegi, care păreau să aibă dificultăți în a accepta în rândurile lor o mică țărăncuță; a trebuit să-și facă loc în universul lor, să demonstreze că se poate înălța, că poate evolua… Chiar dacă i-a fost greu să suporte atâtea transformări la cei 12 ani ai săi, până la urmă a reușit…
Dar gândul ei a rămas mult timp acolo, la domnul Dănilă, la lumea ei zburdalnică și plină de farmec, la mama care o ținea adesea în poală, la degetele răsfirate ale preo- tului Mazilu prin părul ei ca firul de borangic, după cum îi spunea chiar el, adesea… De unde să fi știut ea atunci că mâna care îi purta pașii către biserică Duminică de Duminică era a unui erudit, a unui „văzător cu duhul”, a unui „rug aprins”?
Nu s-a mai întâlnit cu profesorul de matematică, dar după patru ani, când a intrat la liceu, a auzit ca s-a pensionat și că s-a întors la viața monahală cu ajutorul Patriarhu- lui Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei și a părintelui stareț Elefterie Ciobanu, care l-a luat sub mantia protectoare a iubirii sale. Cuprinsă de dor, s-a dus să-l caute la Mănăstirea Bucium unde auzise că ar fi intrat, dar nu era niciun profesor Dănilă acolo și nimeni nu a știut să-i spună nimic despre el. Părea că-l înghițise pământul. Abia peste ani a aflat că la hirotonisire primise numele monahal de Dănilă Hristostom și că fusese stareț al acelei mănăstiri până în 1999 când s-a retras ca să slujească în micuța biserică cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” de la Bucium. Acolo îl găseau credincioșii, stând în lumina ferestrei, citind pomelnice și rugăciuni, cu adâncă evlavie. „Purta cu el pacea bătrânilor din Pateric, demnitatea intelectualilor care și-au închinat viața lui Dumnezeu și dragostea pentru oameni.” – spunea o tânără creștină căreia îi fusese duhovnic. A trecut la cele veșnice lăsând în urmă lumina care a călăuzit drumul celor ce i-au fost elevi și căldura cu care a alinat sufletele care-și căutau izbăvirea prin credință.
Astăzi, fetița pe care o ducea de mână în fața lui Hristos, a devenit femeie, dar păstrează în suflet icoana vie a celui care i-a descifrat tainele matematicii, ale lumii și ale credinței, a celui care i-a fost primul părinte duhovnicesc.
Femeia de azi se mai întoarce uneori cu nostalgie spre trecut, dar nu mai poate iubi cu puritatea copilăriei.
De curând, fetița de atunci, femeia de acum a aflat că Părintele Hrisostom Dănilă, își avea rădăcinile în Ocna Mureșului, județul Alba, județ în care prin nebănuitele căi ale Domnului, a ajuns și ea să trăiască.
Oamenii pe care-i întâlnim de-a lungul timpului, din varii motive, vin și pleacă. Pe unii îi înțelegem, pe alții nu, absențele unora ne dor și ale altora ne lasă indiferenți. Oricum ar fi, ei lasă o urmă în viața noastră, o lecție, un sentiment, așa cum și noi lăsăm în viețile altora. Unii, puțini, ne marchează existența.

Am avut, am…pentru tata o dragoste pioasa plină de respect și recunoștință pe care nu aș ști sa o descriu în cuvinte potrivite. Trăsăturile chipului sau bătrân îmi apar uneori ca și cum l-as vedea aievea, alteori rămân estompate în timp și atunci ma apostrofez pentru neputința de al reconstrui din amintiri…
Tata a fost….Pe vremea când m-am născut eu trăise deja jumătate de secol pentru ca avea 53 de ani, fiind cu doisprezece ani mai mare ca mama…Părinti bătrâni ar spune unii dar eu nu i-am perceput niciodată așa ci ca fiind stâlpii mei de susținere, sursa mea de înțelepciune…

Primele mele amintiri sunt de când aveam trei ani. Îl vedeam pe tata venind pe ulița către casa îmbrăcat cu o cămașa albă și cu o valiza în mâna. Știu ca i-am fugit înainte iar el m-a luat în brațe și strângându-ma cu putere la piept a început sa plângă. Da, e greu de crezut ca cineva poate avea amintiri de la o vârsta atât de frageda și totuși…Din acea perioada eu doar pe asta o am si multa vreme m-am tot întrebat de ce am ramas cu aceste imagini în minte …Mai târziu am aflat povestea…Tata venea de la pușcărie…Fusese închis timp de doi ani…

Meseria lui era de tâmplar. Avea atelier acasă și cred ca era înscris în Cooperativa meșteșugarilor, ceea ce era cam rar pe atunci căci cei care constituiau cooperativele erau considerați capitaliști. Era cunoscut nu doar în satul nostru ci și prin cele din jur. Făcea de toate: mobila, uși, geamuri, sicrie și își crease oarecum propriul sau stil. Chiar dacă nu l-am întrebat niciodată, cred ca-i plăcea sa lucreze cu lemnul și să-l modeleze după bunul plac, altfel nu-mi explic cum putea sa stea închis în atelierul sau de dimineața pâna seara fără să-l intereseze nimic din ceea ce se petrecea în jur. Uneori mama îl mai ruga sa o ajute la câte ceva și altădată plină de nervi îi reproșa neimplicarea, si faptul ca lasa toată povara pe umerii ei. În realitate ea conducea gospodăria cu o mâna de fier dar era conștienta ca fără atelierul tatei și meseria lui nu ar fi putut tine prin școli și prin internate patru fete.
Cunoscut ca un bun meseriaș, unii tineri veneau sa lucreze cu el ca sa învețe cum sa dea forme bucăților de lemn pe care le țineau la început stângaci în mâna. Într-una din zile, un vecin a venit la tata rugându-l să-i pună coada la un topor ca tocmai îi aduseseră o căruța de lemne și voia sa le taie. Tata a rezolvat problema dar când a vrut să-i taie chitanța vecinul a spus „-Lasa Ioane, ca doar nu mi-ai făcut un pat și nu ți-am plătit o avere. Nu e nevoie de chitanța pentru un lucru așa mic.” Însă unul din ucenici fiind prezent la cele întâmplate l-a pârât.

Si a urmat, inevitabilul…Pușcăria…Grea. Prin Delta la tăiat papura. Mama a rămas cu trei fete mari la școala și una de câteva luni, cu mine…A muncit din greu ca sa reziste cu noi în acei doi ani și a fost de infern. Cu lacrimi amare în timp ce sapa pământul se ruga bunului Dumnezeu să-i aducă bărbatul acasă mai devreme. Într-un târziu, Dumnezeu i-a ascultat ruga si  l-a adus. Pentru buna purtare și pentru o scrisoare pe care una dintre surori  a trimis-o directorului închisorii, l-au eliberat cu șase luni mai devreme. Tata nu a vorbit niciodată despre asta, dar uneori, când se așeza pe treptele din fata atelierului său, îl surprindeam cu privirea pierdută în zare și cu o durere abia ascunsă pe chip…Poate se gândea la acea perioada sau la război.
În 1941, când România a intrat în cel de-al  Doilea Război Mondial, avea 25 de ani. A plecat pe frontul de est si din câte îmi amintesc a ajuns până la Nistru. Tot ce știu este ca a fost la transmisiuni si ca a fost decorat cu Ordinul Steaua României. Despre război mai povestea uneori dar eu eram prea mica si neastâmpărată ca sa-l ascult. Acum regret ca nu mi-am dorit sa știu mai multe, ca nu am pus întrebări. Am încercat sa aflu  informații din acea perioada dar fara succes. Cred ca tot atunci a învățat si limba rusa. De multe ori, când se întrerupea programul românesc, schimbam canalul si reușeam sa vedem emisiuni transmise de televiziunea din Chișinău (locuiam într-un sat pe malul Prutului) dar erau în rusa. Tata îmi traducea si chiar m-a învățat câteva cuvinte si alfabetul.
Mai am o amintire ce m-a marcat, cu el stând pe scări (de fapt acolo era locul sau de odihna si reculegere) ;noi, fetele eram adunate toate în jurul mamei tot sporovăind bucuroase însă el ne privea cu tristețe si cu o oarecare invidie. Ma durea sufletul să-l văd așa, atât de trist și atât de singur. Imediat m-am îndepărtat de grupul nostru vesel și m-am așezat lângă el fără sa spun nimic. Nu am avut curajul să-i adresez nici un cuvânt sau să-l întreb ce s-a întâmplat dar am vrut să-i arat ca ma are alături. Poate se gândea la băiatul pierdut…
Tata și mama s-au căsătorit când fiecare aveau deja câte un copil: tata un băiat și mama o fata. I-au unit o mătușa din partea mamei, așa cum era pe atunci, gândindu-se ca doua destine încercate deja ar putea avea o viața buna împreuna…Si au avut, doar ca necazurile au venit peste ei din multe direcții și pe neașteptate…Băiatul tatei a trait 14 ani, apoi dintr-o data a început sa aibă dureri puternice de burta și febra. L-a dus la cel mai apropiat spital, cam la 30 de km. distanța, cu o căruța, (unicul mijloc de transport disponibil la vremea aceea) și când au ajuns l-au băgat direct în operație…Dar, era prea târziu…Avea peritonita și tata l-a privit murind în brațele sale, simțindu-se neputincios. A închis durerea în adâncul sufletului și s-a întors acasă, sa crească copilul altuia. Un timp…Apoi rând, pe rând, am apărut noi, celelalte fete…Eu la o distanța de 10 ani de ultima si de 19 de cea mai mare. Am fost o greșeală, spunea mama…Pe mine nu m-a deranja asta. Știam ca în acele vremuri sa faci un copil la 41 de ani nu era tocmai ușor si nici bine văzut de lume. Dar m-am simțit mereu atât de iubita de părinți, de surori, de vecine (care si ele aveau o anumita vârsta) încât nu am considerat niciodată ca as fi fost o povara sau un dar nedorit.

Iar tata a fost pentru mine un exemplu permanent, o persoana care nu a încetat nicio clipa sa ma uimească. Un om învățat, as putea spune pentru ca 7 clase pentru anii 1920-1930, deși erau obligatorii după reforma învățământului din 1924, însemna destul de mult. Conform celor precizate de Cătălin Botoşineanu, directorul filialei judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale, „statisticile din perioada interbelică arată că numărul copiilor de la ţară care continuau studiile la oraş, după învăţământul de patru ani din satul natal, era foarte mic, de 1%. Între 1921-1932 doar 5,4% dintre elevii înscrişi în şcolile rurale au trecut în învăţământul secundar, 2,5% în licee, 1,2 în şcoli normale, 0,3 în seminarii, restul în şcoli profesionale“. De fapt, era capabil sa ma ajute la matematica în clasele primare, știa istorie si geografie.
Respectul sau pentru semeni, mi l-a transmis si mie mai ales ca nu pierdea nicio ocazie de a-mi aminti sa-i salut pe toți cei cu care ma întâlneam pe drum, sa le vorbesc cu blândețe si sa le răspund politicos. Si cred ca doar credința sa nestrămutată în Dumnezeu l-a ajutat sa suporte totul cu stoicism, sa nu se plângă si sa accepte tot ceea ce viata i-a scos în cale. Nici în ultimele clipe, bolnav fiind nu s-a văitat, nu a crâcnit. Ne-a povestit doar ca a visat un cor de îngeri si pe Maica Domnului care-l aștepta sa meargă la Ea. Si Moartea tot în liniște l-a luat. A așteptat sa ajungem toate patru acasă, ne-a văzut si apoi, în timp ce eram la masa, a închis ochii pentru totdeauna.
Mi-a fost greu fara el…Încă îmi mai este, chiar daca a trecut destul de mult timp. As fi vrut sa-l fi cunoscut mai bine, sa-i fi spus ca-l iubeam si ca era pentru mine un izvor de putere si de smerenie. As fi vrut sa-i fi fost mai aproape, sa-l fi mângâiat mai des.
Poate acum știe tot ce simt, tot ce nu i-am spus cât a fost în viata!
Iubiți-va si prețuiți-va părintii când îi aveți! Nu poate exista ceva mai sfânt…