Azilul de bătrâni (fragment)

Ana privea îngândurată pe geam. Degetele lungi ale ploii parcă-i mângâiau obrajii obosiți pe care trecerea anilor lăsase deja urme. În adâncul sufletului ce îmbătrânise înainte de vreme, simțea că viața ei se apropia de un sfârșit si nu se vedea capabilă să o ia de la capăt. Secătuită de vlagă, lipsita de perspective si cu rănile sufletului nevindecate încă, trăia fiecare zi cu gândul la popasul final si se tot întreba dacă acesta va fi într-un azil de bătrâni ca cel în care se afla acum.

Apoi se întoarse si începu sa privească îndelung ființele acelea necunoscute care stăteau pe scaune în jurul unor mese pătrate, cu privirile pierdute, scufundați într-o lume doar de ei știută. Înțelegea, ca fiecare avea povestea lui, romanul său…

Cu Victoria vorbea în fiecare zi, când o duce la culcare sau îi dădea să mănânce. Ei îi spunea tot ce avea pe suflet. Era ușor să i se destăinuie, pentru că ea nu-i răspundea, nu scotea niciun sunet, nu schița niciun gest, doar ochii rotunzi si albaștri o priveau cu intensitate. Adesea, Ana credea că o înțelege dar chipul Victoriei era inexpresiv. Niciun muschi al feței nu i se mișca. O boală a sistemului osos o transformase într-o „stană de piatră”. Cu doar cele 30 de kilograme ale sale, era mutată cu ușurință de îngrijitori de pe pat în căruciorul cu rotile și invers. Pe Ana o impresiona vizita celor cinci fiice ale bătrânei care în fiecare sâmbătă petreceau toată după-amiaza cu ea. Îi povesteau, o îmbrățișau, o pieptănau, își manifestau dragostea cum puteau chiar dacă Victoria rămânea inertă.

-Ce zi e azi?, întreba Giulio

-Marți, îi răspundea cineva.

-Da, dar ce dată este?

-8 septembrie, venea un alt răspuns.

-Aha! Își scotea pixul pe care-l ținea mereu în buzunarul de la piept si sprijinindu-se în baston se îndrepta spre calendarul atârnat pe perete. Cu multa atenție, de parca ar fi fost lucrul cel mai important care-i mai rămânea de făcut, ștergea ziua respectivă. Asta era preocuparea lui când cobora dimineața în sala de mese. Apoi, se așeza pe un scaun si se scufunda în tăcere ca si cum nimic altceva n-ar mai fi contat. Doar Juan, care mai tot timpul mormăia înfuriat îl mai scotea uneori din starea aceea însă pe măsură ce se apropia sfârșitul de săptămână, chipul lui Giulio se lumina. Știa că va veni familia (fiica si fiul) sa-l viziteze. Se bucura când îi vedea intrând pe usa si plângea ca un copil când plecau.

-Nu-i asa ca nu va mai fi niciodată război? a întrebat-o, într-o zi o bătrână.

-Nu pot ști cu siguranță dar așa cred, că nu va mai fi, i-a răspuns. Nici prin gând nu-i trecea Anei atunci, că peste ani oamenii se vor omorî din nou între ei pentru interese meschine și orgolii nemăsurate.

– De ce mă întrebi asta? îi spuse Ana.

Bătrâna tăcu câteva clipe apoi răspunse:

-Nu știu. Mi-a venit așa. Am gânduri, amintiri dureroase. Nu știu exact de unde vin. Aveam o casă înaltă, cu ferestre înguste, în cartierul Borgo San Jacopo, la capătul Podului Vechi. Cred că m-am născut și am crescut acolo. Locuiam la etaj, parterul fiind ocupat de atelierul tatei care era un cunoscut bijutier. Eram șapte frați, patru băieți și trei fete. De cele mai multe ori, ne jucam cu ceilalți copii printre zidurile clădirilor vechi. Cunoșteam fiecare ungher. Apoi o văd pe mama plângând cu mâna la gură ca și cum ar fi vrut să-și stăvilească țipetele, privind un morman de moloz. A stat un timp așa, în poziția aceea, ca împietrită. Nu mai știu cât. Apoi, ne-a luat de mână pe mine și pe Giulia sora mai mică, și ne-am îndreptat printre dărâmături către centrul orașului. Pe ceilalți cinci și pe tata nu i-am mai văzut niciodată. Și Rosalia tăcu.

-Mai povestește-mi, o îndemnă Ana! Este vorba de bombardamentele din cel de-al doilea Război Mondial? Dar bătrâna o privi fără nicio expresie și apoi începu să așeze pe masă, într-o ordine doar de ea știută, cărțile de joc, îngânând o melodie a lui Adamo. Se refugiase iar într-o lume în care nu exista durere.

Imagine: https://www.meisterdrucke.it/

Ana citise despre Podul Vechi (Ponte Vecchio) singurul din Florența care supraviețuise distrugerilor războiului. Unii susțineau că Adolf Hitler, care vizitase Florența în 1938, ar fi ordonat personal să nu fie distrus Ponte Vecchio, considerându-l un monument de valoare culturală excepțională. Prin urmare, în loc să-l arunce în aer, germanii au distrus clădirile de la capetele lui, blocând accesul. Toate celelalte poduri peste Arno, (Ponte Santa Trinita, Ponte alle Grazie, Ponte alla Carraia etc.) au fost aruncate în aer pentru a încetini înaintarea aliaților dar oamenii fuseseră avertizați și parte din ei evacuați. Nu-și explica cum parte din familia Rosaliei fusese ucisă atunci. Probabil nu va afla niciodată motivul.

Bătrânii stăteau fiecare la locul lui, în jurul meselor. Unii priveau la televizor, alții vorbeau singuri, alții puneau capul în piept și ațipeau. Ana se întoarse la fereastra care dădea spre parc. „Într-o zi, am să-i scot pe toți pe acele alei”, își spuse în gând.