Categorie: reportaje

În fața mea era o cruce neagră din metal. Părea un mormânt obișnuit dar când te apropiai puteai citi pe ea povestea celor trei. Capturați de securitate într-o colibă pe care o foloseau oierii iarna și asasinați cu sânge rece. Copiii unor mame pe care doar moartea le-a mai oprit din plâns. Doi dintre ei erau studenți la Drept. Drept, dreptate…

BOGOLOI

La umbra munților și a brazilor, istoria se împletește cu mitul iar timpul pare că s-a oprit la momentele acelea în care Horia se sfătuia cu moții în jurul gorunului sau la ziua în care „Crăișorul Munților” a fost adus să locuiască pe veci. Nu întâmplător a fost înmormântat Iancu la Țebea; cimitirul era deja perceput ca un loc de adunare și reculegere, ca un simbol al luptelor pentru libertate a românilor din Transilvania. Cu timpul, cimitirul din Țebea a fost transformat într-un spațiu în care sufletul românesc se regăsește și în care an de an, în septembrie, moții vin să-și plece frunțile în fața eroului care a aprins flacăra libertății.

ȚEBEA, SANCTUARUL MEMORIEI NAȚIONALE

Dacă despre Mănăstirea Râmeț am spus că e un colț de rai, despre cea de la Dumbrava spun că este chiar raiul; raiul florilor, al ornamentelor, al fântânilor artizanale, al copiilor și bătrânilor care-și găsesc acolo adăpost, al celor ca mine care -și caută încă drumul și așteaptă răspunsuri la întrebări nerostite.

– La cinzeci de mănăstiri m-au dus copiii până acum și sunt fericită, maică, îmi spune o bătrână ce s-a așezat lângă mine pe banca din fața bisericii.

O privesc și o întrebare se înșurubează cu durere în suflet: voi ajunge la vârsta la care copilul meu să mă ia cu el în călătorii? Mă rog pentru asta și pentru multe altele…Apoi, îmi doresc să aflu, să știu.

Prin secolul al XVIII-lea, în Transilvania, Biserica ortodoxă română, neoficial recunoscută, s-a văzut nevoită să accepte unirea religioasă cu biserica Romei, semnată oficial în 1700, un act de supraviețuire în contextul marginalizării în comparație cu celelalte biserici. Această unire a dat naștere Bisericii Române unite cu Roma adică bisericii greco – catolice. Unii preoți ortodocși nu doar că au acceptat-o dar au și susținut-o. Ioan din Săliștea, de la Marginea Sibiului, un preot care-și asumase noul drum al credinței, a murit în chinuri groaznice fiind ars de viu într-o căpiță de fân, pe o pășune de lângă Alba Iulia, de către cei care se opuneau unirii religioase. Acest loc, al martirului acestui preot, a fost dăruit de către localnici pentru construirea Mânăstirii Dumbrava cunoscută și sub denumirea de „Mănăstirea fotbaliștilor” datorită contribuției acestora la construirea și întreținerea ei, de-a lungul timpului.

Sfântul lăcaș, a fost construit la inițiativa arhimandritului Vasile, fost preot paroh în satul Dumbrava care i-a pus piatra de temelie în anul 1996. Doi ani mai târziu, cu ajutorul donațiilor lui Anghel Iordănescu și a altor fotbaliști cunoscuți, precum Adrian Ilie, Dorinel Munteanu, Ionel Ganea, Iulian Filipescu, Bogdan Stelea, Marius Niculae, Bogdan Lobonţ, Florentin Petre şi mulţi alţii, biserica și chiliile au fost sfințite devenind astfel mănăstirea construită în cel mai scurt timp, din România.

Are formă de cetate având clopotnița la intrare și biserica în centru și este, așa cum am spus o grădină a florilor îngrijite cu dragoste de cei care viețuiesc acolo,. Dar nu doar peisajele de vis sunt cele care impresionează ci faptul că între zidurile acestei „cetăți” se ascund dramele unor suflete singure care și-au găsit în sfârșit refugiul. Aici, în această oază de liniște și iubire se află unul dintre cele mai mari centre sociale din ţară, care cuprinde: Centrul de servicii sociale „Sfânta Veronica”, în cadrul căruia funcţionează o casă de tip familial destinată ocrotirii copiilor în regim săptămânal, Centrul de formare a deprinderilor pentru viaţă independentă, Casa specială „Sfântul Nectarie”, Centrul maternal destinat adăpostirii temporare a femeilor și fetelor care își doresc să aducă pe lume copilul venit poate dintr-o întâmplare nefericită, din lipsă de educație sau poate chiar dintr-o dragoste neîmpărtășită. Poveștile de viață, unele foarte scurte ale unor copii de doar două luni și altele foarte lungi ale unor bătrâni abandonați, trăirile și dezamăgirile unor adolescenți debusolați, precum și fricile ascunse ale unor femei abuzate, toate își găsesc aici un loc cu tăceri adânci, dureri atenuate și rugăciuni pe care gândul le rostește în fiecare clipă. Aici nu sunt judecați ci ascultați, nu sunt abandonați ci chemați să formeze o familie unită, nu sunt abuzați ci îndemnați se adâncească în iubirea lui Dumnezeu. Aici, suferința nu este exploatată ci înțeleasă.

Voi reveni cât de des voi putea, în acest rai al florilor, al îngerilor, al iubirii, să admir, să simt, să ascult povești de viață, să-mi amintesc cine sunt și ce aș vrea să devin.

Până să am prima mașină, toate călătoriile le-am făcut cu trenul, nu pentru că era singurul mijloc de transport ci pentru că-mi plăcea. Ritmul monoton al roților, posibilitatea de a cunoaște mai mulți oameni, de a le afla poveștile, mă fascina. Era ca un exercițiu continuu de cunoaștere a psihologiei umane: fizionomii diferite, trăsături de caracter, atitudini, gesturi – toate erau pentru mine, descoperiri interesante. În una din aceste călătorii, spre Sibiu, a trebuit să schimb în Teiuș. Bineînțeles că tânără fiind nu am dat importanță la detalii arhitectonice dar mi s-a părut a fi o gară „aruncată” în mijlocul câmpului în care vântul sufla cu furie din toate direcțiile. De data aceasta însă, cum trenul a avut o întârziere semnificativă, am avut timp să mă plimb, să privesc cu atenție clădirea veche și să descopăr stilul romantic din perioada Belle Epoque.

Nu mi-a fost greu să aflu că a fost inaugurată la 20 noiembrie 1871 odată cu deschiderea liniei ferate Alba Iulia – Teiuș – Războieni și că la scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial, la 20 noiembrie 1916, a fost inspectată de către Carol I al Austriei. Apoi, în incinta acestei gări, regimul comunist, a organizat procesul finalizat prin condamnarea vinovaților de accidentul feroviar din Bucerdea soldat cu 22 de morți și 70 de răniți. Din păcate clădirea se află într-o oarecare stare de degradare dar chiar și așa i-am admirat zidurile și undeva pe fațadă am descoperit o plăcuță pe care scria: „Aici a căzut primul martir al Marii Uniri, stegarul Ioan Arion din Agriș, comuna Iara, județul Cluj, ucis mișelește la 30 noiembrie 1918, purtând în suflet, idealul și entuziasmul făuririi României Mari.”

Apoi, la mică distanță de gară am descoperit un mic parc feroviar în care sunt expuse o locomotivă cu aburi din 1940 restaurată dintr-un depou din Lugoj, un vagon regal construit în Italia în urmă cu un secol, un vehicul feroviar vechi utilizat în trecut pentru întreținerea căilor ferate și alte artefacte precum felinare de macaz, un aparat Morse de la începutul secolului trecut și o coloană de apă marca KRAUSWERKE, veche de peste 80 de ani, folosită la alimentarea cu apă a locomotivelor cu abur. Am întrebat-o pe doamna de la casa de bilete despre muzeu. ”Nu știu prea multe, mi-a răspuns. Tot ce pot să vă spun este că a fost inaugurat în 2013 de către edilul orașului, primarul Mirel Hălălai împreună cu oameni inimoși care au dorit să mențină vie amintirea acestei căi ferate. Pe vremuri, aproape în fiecare casă era cel puțin o persoană care lucra la CFR. De exemplu, tatăl meu a fost impiegat de mișcare și iată-mă și pe mine aici, în spatele acestui ghișeu.” Se pare că atunci când se străduiesc, oamenii pot face lucruri minunate, mi-am spus în gând, îndreptându-mă spre trenul abia sosit în stație.

Mi-am ocupat locul trecut pe bilet și am privit în jur. Lângă mine, stătea o tânără cu părul lung, șaten și ondulat, cu ochii mari și verzi, cu un zâmbet care îi descoperea dinții albi și perfect aliniați. Doar îmbrăcămintea mi s-a părut un pic ciudată: o pereche de blugi bej și o bluză tot bej lălâie, cu umeri căzuți care fusese tăiată și cusută la mână, cu ață albă. Puloverul pe care tocmai și l-a dat jos, l-a împachetat cu gesturi repezi dar grijulii și l-a așezat cu atenție deasupra rucsacului din piele. Apoi, a scos un set de creioane dintr-un penar tot din piele și a început să schițeze chipul unui bătrân asiatic ce stătea în fața ei. Am privit-o un timp și i-am admirat talentul, apoi m-am lăsat absorbită de lectură. Călătoria mea abia începuse.

Într-o localitate din județul Hunedoara numită Banpotoc, am poposit astăzi în căutarea unor pete de culoare și a unor momente în care să-mi pot odihni sufletul. Chiar dacă norii negri se înghesuiau înspre apus și vântul tăios îmi amintea de iarnă nu am renunțat la ideea de a vizita „I giardini di Zoe”, despre care îmi povestise o prietena. M-am gândit că frumusețea îți poate reda pentru o clipă bucuria de a trăi.

Nu era pe nicăieri nicio plăcuță cu istoria acestui loc așa că am întrebat femeia de la bilete și mi-a dat un răspuns scurt ca o lecție bine învățată: ” Grădina este a unui italian în vârstă, Giovanni Salvatelli, care a amenajat-o pentru nepoții săi Zoe și Achille. Ei o vor moșteni. Se lucrează la ea din 2003 și din 2018 s-a deschis publicului”. Am mulțumit și am intrat pe o alee îngustă în acea oază de verde. Culoare avea puțină pentru că, probabil din cauza frigului, nu multe flori erau înflorite. Dar chiar și așa, m-a impresionat conceptul de grădină aristocrată care îmbină un design peisagistic uimitor (sectoare tematice și peisaje armonioase) cu obiectele decorative aduse din Italia (vase, coloane și fântâni din materiale naturale cum ar fi travertinul și piatra vulcanică numită Peperino), unele de inspirație renascentistă ca de exemplu „la bocca della verita”. Geometria este la ea acasă în acest refugiu natural, arborii și arbuștii au tăieturi perfecte și forme ciudate. În cele trei fântâni arteziene, se văd bănuții aruncați pentru împlinirea dorințelor.

Am făcut un popas la una din cele două terase amenajate, am comandat o cafea și am contemplat peisajul. La o masă vecină, o familie se distra cu glumele spuse de unul și de altul. Priveam un pic uimită – uneori ți se pare ciudat să auzi râsete, să vezi chipuri relaxate și familii ce par că trăiesc în uniune. Apoi, m-am gândit la acel bătrân pe care l-am văzut stând la altă masă și la proiectul lui construit pas cu pas. Da, e important să ai o viziune și să lupți ca să o pui în practică. Rămâne ceva în urma ta…

Mintea umană poate crea lucruri minunate mai ales când este inspirată de dragostea pentru cei dragi.

Pe 12 mai, am participat la „Gala Performerilor” eveniment organizat de către Consiliul Județean Alba, aflat la a doua ediție. Desfășurat sub emblema „Școala Ardeleană” scopul a fost de a recunoaște valoarea elevilor olimpici și a profesorilor îndrumători cu speranța că acești tineri în viitor vor avea un impact profund asupra dezvoltării culturii și identității naționale românești, așa cum au avut și corifeii acestei școli: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu.

Peste 100 de tineri și profesori îndrumători, au primit diplome și premii în bani pentru rezultatele obținute la olimpiadele naționale începând cu cea de Limba și literatura română, trecând prin toate materiile (matematică, fizică, chimie, biologie, geografie, istorie, limbi romanie, limbă veche etc.) și terminând cu artă și sport. Locurile 1, 2, 3, mențiunile, premiile speciale, demonstrează că mai există copii care-și doresc să ducă studiul, la nivel de performanță.

Sursa foto: arhivă personală

Desfășurat într-o atmosferă solemnă evenimentul a început cu intonarea imnului de stat și mici discursuri ale reprezentanților instituțiilor organizatoare, respectiv Consiliul Județean, Primăria Municipiului Alba, Inspectoratul Școlar Alba.

„Într-o societate normală, voi copii sunteți cei chemați să conduceți țara aceasta peste 15 – 20 de ani, așa că pe umerii voștri este o răspundere, poate simțiți și acum presiunea acestei răspunderi, din partea profesorilor, a părinților, a societății în ansamblul ei, pentru că odată ce ați ajuns în vârful piramidei, este poate mai dificil să rămâneți acolo” , a spus d-nul Cornel Stelian SANDU, Inspectorul Școlar General în cuvântul de deschidere.

A urmat premierea cu emoțiile vizibile ale elevilor care au urcat pe scenă și un mic recital susținut de trio-ul de coarde „Augustin Bena” care a interpretat un fragment din Eine Kleine Nachtmusik – Mozart și Balada lui Ciprian Porumbescu. Finalul a ridicat sala în picioare pentru a asculta și interpreta (cei care îl știau) Gaudeamus igitur.

Emoțiile au fost la fel de intense și pentru noi ca părinți pentru că în aceste rezultate se reflectă poate și efortul nostru de a îndruma pașii copiilor către ceea ce stă la baza dezvoltării personale – educația, dorința de cunoaștere și valorile morale.

LUMINI SI UMBRE SPANIOLE

Situațiile neprevăzute îți pun în mișcare toate simțurile, îți cresc nivelul de adrenalină și îți solicită la maxim atenția ca să găsești soluții cât mai convenabile pentru tine. Uneori există, alteori nu. De data aceasta, pentru mine singura opțiune a fost o călătorie și iată-mă în trenul către Cluj, Timișoara – Iași, care e aproape gol și spre surprinderea mea, mult mai nou față de cum era acum șapte ani în urmă când am călătorit ultima dată cu el. Atunci arăta ca un tren al groazei: ruginit, jerpelit, scrijelat, rece, cu uși care rămâneau blocate, te ducea cu gândul la filmele lui Spielberg (alt regizor de gen nu știu pentru că nu-mi plac filmele horror)…Mă așez și eu pe locul destinat deși doar câteva scaune sunt ocupate de tinerii frumoși ai zilelor noastre care nici nu văd nici nu aud pentru că sunt concentrați la ecranele telefoanelor, conectați și interconectați.

Odată luată decizia plecării, m-am calmat și am hotărât să mă bucur de „aventură”. Acum, liniștită, privesc pe fereastra vagonului. Câmpuri arate, pajiști verzi, boscheți înfloriți (nu știu ce plante sunt) și gradini frumos organizate. Dar pe lângă verde și flori, aceleași clădiri, vechi, abandonate care dau senzația de pustiu, de straniu…

Pe malul Mureșului, copaci drepți sau contorsionați, cu forme ciudate, cu sau fără coroană, și pe ici, pe colo, nelipsitele pungi cu de toate. Se pare că, încă mai este nevoie de educație civică, de conștientizare ca să înțelegem că natura nu este coșul nostru de gunoi, are viața ei, farmecul ei pe care, uneori nu știm să-l apreciem.

Pe dreapta o altă clădire veche, care a fost cândva roșie, decolorată de timp și intemperii, gara Unirea. Pe un vârf de deal, o biserică din lemn. Se văd luminile candelabrului sau poate a lumânărilor aprinse, prin ușa lăsată deschisă. E soare și niște puncte mici, albe, cad din cer. Par a fi fulgi de zăpadă. Chiar sunt și e aprilie.

Aeroportul din Cluj, e mic, curat, elegant, recent renovat. În sala de așteptare doi călători inediți, indeciși cu privire la direcția spre care vor merge.

Și doi îndragostiți, un spaniol și o româncă pe care nu am îndrăznit să-i fotografiez când se sărutau.

Mergem către avion pe grupe, însoțiți de un tânăr care ne arată traseul precum copiilor de școală. Telefon închis. Un gând a fost permanent cu mine. O mirare. Stau la geam. Lângă mine un tânăr absorbit de Tik Tok, în margine o femeie care-i dă ultimile indicații soțului rămas probabil acasă. Decolăm. Majoritatea persoanelor au căști, ascultă muzică, văd filme sau se joacă. Oamenii nu mai vorbesc unii cu alții. Cu ani în urmă, într-o astfel de călătorie, aflai toată viața celor de lângă tine.

E zi, lumină și pot vedea. Locuințele par pietre aruncate pe niște plaje imense. Încrețiturile scoartei și nori. Avionul parcă stă. Poteci, vârfurile munților care se ridică deasupra norilor. Citesc, scriu, timp pentru mine.

Ne pregătim de aterizare. Aproape de Madrid se văd terenuri inundate de ploile din ultimele săptămâni.

Aterizăm pe o pistă a unuia dintre cele mai importante aeroporturi din Europa, Barajas sau Adolfo Suarez, din Madrid. Întins pe o suprafață de peste 3000 de hectare, modern, cu acoperișuri ondulate, este o punte între continente, un loc în care se intersectează drumuri, destine, povești pe care oamenii le aduc din toate colțurile lumii. Miroase a cafea, a parfumuri scumpe și a nerăbdare. Aglomerație, gălăgie, culori, viață. Pe o bancă, mă așteaptă și pe mine cineva…

Între două aeroporturi, nu se parcurg doar kilometri, ci și gânduri, amintiri, temeri, speranțe….

„SUNTEM GENERAȚIA PENTRU VIAȚĂ”