Prin 2020, un student care studia la Seminarul Teologic din Alba Iulia, afirma că a cumpărat o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, numită Vladimirskaia, de la Mănăstirea Râmeți (Alba). După un timp el a dus icoana la preoții din sat spunând că aceasta izvorâște mir. Vestea s-a răspândit repede, mai ales că toate acestea se întâmplau în anul pandemiei Coronavirus (recte COVID19) când frica își aruncase mantia întunecată peste lume și orice minune aducea un licăr de speranță. Știrea a fost preluată inclusiv de ziarele locale, apoi de cele naționale și chiar de televiziunile mainstream. Despre icoană, studentul i-a vorbit (prin intermediul unui translator) și Părintelui Efrem – starețul Mănăstirii Vatoped de pe Muntele Athos. La final, Părintele Efrem a fost întrebat de ce crede că plânge icoana și a răspuns: ”Pentru halul în care am ajuns. Se roagă pentru noi și vrea să ne dea o mângâiere în aceste vremuri grele în care se încearcă credința poporului. Vrea să ne spună ”sunt cu voi, pentru că trăiește Domnul Hristos, Dumnezeu„. Oamenii veneau de prin împrejurimi și de prin locuri mai îndepărtate, să o vadă pe Maica Domnului plângând și să se roage pentru bolile lor trupești sau sufletești.
Pe mătușa Silvana, cum îi spun majoritatea pe aici, am cunoscut-o într-o Duminică, bineînțeles la biserică. Unde altundeva ai putea încerca să pătrunzi cercul invizibil al unei comunități închise ca cea a unui sat îmbătrânit în care fiecare e neam cu fiecare, și-n care oricine cunoaște povestea celuilalt încă dinainte de a se naște. Pe a mea nu o cunoaște nimeni și probabil multă vreme va rămâne o enigmă, pentru că sunt foarte scumpă la vorbă când vine vorba propria-mi viață, oricât ar încerca femeile de pe la porți să mă descoase. Eu sunt pentru o toți o ”vinitură”, femeia lui Ovidiu nepotul preotului Nicolae. Și din tot neamul lor, al nepoților și strănepoților de preot, eu sunt prima care după mulți ani, am călcat în biserica în care acesta a slujit.
Toate capetele s-au întors către mine când am deschis ușa sfioasă iar eu simtindu-ma studiată, analizată din cap până-n tălpi, și cu ”ciufuleala” (porecla) deja pusă, nu știam cum să mă fac mai mică și mai mică ca să încap în cel mai îndepărtat ungher. Dar o bătrână m-a luat de mână și mi-a șoptit la ureche ”Uite, acolo e locul tău!„ și mi-a arătat o bancă cu pupitru, taman în mijlocul bisericii. Nu îndrăzneam să merg atâta, așa că i-am răspuns rușinată că prefer să rămân acolo unde mă aflam dar n-a fost chip să o înduplec pe bătrâna care mai mult m-a târât către marginea băncii cu pricina și mi-a făcut semn să intru până la perete. Am plecat capul și m-am supus ca să nu mențin și mai mult privirile ațintite asupra mea. Acolo, în spațiul acela mic dintre bancă și pupitru m-am pus în genunchi și m-am făcut nevăzută. Apoi, după un timp, glasul preotului paroh a sunat ca o bubuitură ”Iată! avem printre noi pe soția nepotului preotului Nicolae, protopop. S-au întors definitiv în țară, să întregească comunitatea noastră. Să le urăm bun venit!” Și iarăși o mulțime de ochi m-au privit curioși dar sunt convinsă că o cercetare mai amănunțită făcuseră deja pe sub gene. Apoi s-a terminat. M-am strecurat repede prin mulțime și am ieșit să iau o gură mare de aer și să-mi șterg roșeața din obraji.
Duminica următoare, în timp ce mergeam către biserică, a oprit lângă mine o mașină albă. Era a unor vecini care cu timpul ne-au devenit apropiați. Am urcat, și acolo, în spate, stătea ea, mătușa Silvana. M-a privit un moment cu ochi blânzi de sub broboada neagră, apoi mi-a spus:
– ”Noroc cu oamenii ăștia că-și fac milă de mine și mă iau cu mașina. Altfel nu aș putea să vin că urcușul e greu și pe mine nu mă mai țin jănunchii. Noroc cu ei că pot să-mi văd fetele.
-Care fete, am întrebat eu?
-Am patru fete îngropate în cimitirul ăsta, dragul mamei. S-au dus rând pe rând. Am mai rămas cu una dar și aceea suferă de un mare necaz.
Și fără să mai aștepte întrebarea mea a continuat.
-Are o copilă schiloadă. Așa s-a născut biata, dar e bună și tare credincioasă. Înainte o aduceam și pe ea în cărucior la biserică dar de când au operat-o la Cluj nu mai poate sta în șezut mai mult de jumate de oră și trăbe s-o las acasă.
S-a lăsat tăcerea.
-Dumnezeu să le odihnească, am spus într-un târziu! Nu cred că este durere mai mare pe fața pământului ca cea a unei mame care-și îngroapă copii.
-Așa este da uite că m-o ajutat Dumnezău. Vin să le văd când pot și mă rog pentru ele.
Nu am îndrăznit să întreb dacă au fost bolnave sau ce s-a întâmplat cu fiecare. Mai târziu am aflat de la gurile rele că toate ar fi murit de băutură iar eu m-am întrebat cum se poate ca o femeie ce pare atât de blândă și înțeleaptă să crească patru fete care să fie alcoolice. Toate patru…Dacă o fi adevărat, că gura lumii multe spune. Numai Dumnezeu știe ce și câte încercări o fi avut biata femeie la viața ei.
Și ne-am tot întâlnit așa, duminici la rând…În una din ele mi-a spus vecinul, că mătușa scrie poezii. Abia am așteptat să o întâlnesc iar și să o întreb.
-Da maică, am ceva poezii scrise, mi-a spus. Am luat și diplome: de la primar, de la episcop, de la preotul Mitrofan.
-Aș putea să le citesc și eu, am întrebat?
-Sigur că da. Vino într-o zi pe la mine și ți le dau.
A trecut destul timp și într-o după-amiază geroasă în care mă plictisisem de bloguri, de citit, de treburi gospodărești, am pornit-o pe coastă-n sus până la mătușa Silvana. Nu se aștepta dar a deschis larg ușa și cu un zâmbet care i s-a întins pe tot chipul, m-a poftit să intru. Abia am făcut câțiva pași că un țipăt de bucurie a tâșnit ca o fântână arteziană din patul aflat l-a fereastră. Am privit uimită.
-Ți-o prezint pe Ana, a spus mătușa.
Ana era o mână de om, care a început să rostogolească spre mine o mulțime de cuvinte pe care cu greu le înțelegeam. Vorbea cu gura întredeschisă, cu capul într-o parte și ușor lăsat pe spate. Mătușa îmi ”traducea” dar încet, încet am început și eu să pricep sensul sunetelor pe care le scotea și Ana văzând că pot să-i descâlcesc propozițiile, a început să-și spună povestea (așa cum o înțelegea ea) cu bucurie, cu vervă, cu entuziasm. O priveam și mă tot întrebam cum poate să încapă în ființa aceea diformă, mică și incredibil de slabă, atâta energie. A trebuit să-i promit că voi mai trece și de atunci o vizitez săptămânal. La plecare, mătușa, mi-a dat caietul cu versuri.
Recunosc că prin partea Moldovei din care mi se trag rădăcinile, nu erau prea multe obiceiuri străvechi sau dacă au fost, probabil s-au pierdut încă dinainte de a mă naște eu. Însă zona aceasta a Ardealului, în care locuiesc de aproape doi ani, este un bogat izvor de tradiții despre care nu am mai auzit până acum.
Kira – arhivă personală
Ieri seara, am pornit toată familia, inclusiv Kira, către centrul satului să participăm sau mai bine zis să vedem ”hodaița”, un eveniment ce marchează ”lăsarea secului”. Pe vremuri, spun localnicii, se făceau grupuri de băieți și fiecare își alegea un deal pe care se adunau ca să aprindă focuri și să învărtă ”hodaița”, un ghem din cârpe, muiat în motorină, legat de o sârmă mai lungă pe care o învârteau feciorii deasupra capului strigând ”Ali-mori, mori, Cețâi, mori-cețâi pe vărful cetății, Că Gherghe (cel ce ar urma să se căsătorească în anul respectiv) și-a făcut drum de țară, până la Lenuța-n cămară”.
Obiceiul era un prilej de veselie colectivă, iar focurile aprinse reprezentau purificarea, stimularea fertilităţii, alungarea forţelor malefice, o reminiscenţă a cultului soarelui. Satul care este așezat pe albia unui pârâu părea înconjurat de o roată în flăcări.
Ieri seara însă, am găsit doar câțiva adulți și copii în jurul unui foc de tabără care se străduiau să ducă mai departe tradiția străveche. E bine și atât. Dar, ca să ajungem la locul în care se săvârșea micul ritual am trecut printr-o gradină în care proprietara, o tânără cu inițiativă, organizează diverse activități cu și pentru copii satului. Are acolo leagăne, măsuțe pe care se află diverse obiecte necesare pentru diferite manualități, un cort mare pentru vreme rea și alte lucruri pe care nu am putut să le văd prea bine din cauza întunericului. Însă nu mică mi-a fost mirarea să descopăr niște minunății de pietre pictate, probabil de copii, așezate pe trunchiuri de copaci și grupate pe localități.
Arhivă personală
Asta înseamnă că viața la țară nu este chiar plictisitoare și lipsită de evenimente dacă se mai găsesc oameni cu suflet care să o mențină vie.
La mine în suflet 