Cândva, dragostea era un sentiment puternic, autentic și respectuos.
Melodia lui Edmond Deda vorbește despre dor și tandrețe amintind de politețea sentimentală tipică perioadei interbelice și de simplitatea emoțională a acelei epoci.
„Mă mai gândesc la dumneata” este un refren interior și reprezintă persistența unui sentiment profund. Dragostea este contemplativă și nostalgică dar nu e transformată în amintire ci este prezentă în gândul și sufletul celui care o trăiește. Ca orice iubire neîmpărtășită sau în care intervin contexte sociale ce-i țin pe cei doi la distanță, relația este idealizată.
Știu cum se simte asta pentru că iubirile mele, puține, câte au fost, s-au transformat în „umbre călătoare”…„Pașii pe care am vrut să-i opresc”, și-au continuat drumul. Într-o bună zi va trebui să mă obișnuiesc cu gândul că iubirea nu e pentru mine. Am alt destin, probabil altă misiune de îndeplinit…
„Omul este ceea ce crede că este”, spunea Anton Cehov. Avem nevoie de mai mult curaj, avem nevoie să ne reamintim cum să ne înălțăm spiritul. Sfântul Isaac Sirul ne învață că trebuie să ne coborâm mintea în cămara inimii pentru ca astfel să ajungem la cer. „Sa ne coborâm mintea în cămara inimii” acolo unde exista adevăratul nostru eu si unde se sedimentează toate trăirile din viața noastră. Cele reale nu cele pe care în funcție de împrejurări, le arătam lumii.
Și să nu uităm că pentru niciunul dintre noi viața nu e o linie dreapta de la început si până la sfârșit. Area meandre, obstacole, suișuri si coborâșuri și tocmai în aceste momente întâlnim oameni care ne țin de mână. Păcat că adesea uitam acest lucru…Sunt oameni care apar în viața noastră ca o binecuvântare dar uneori și ei, conștient sau nu, ne rănesc și lasă urme. Adevărul este că niciodată nu putem ști cât cântărește un cuvânt și cât de departe se poate auzi ecoul său în sufletul celuilalt. Uneori mai ales cuvintele dor. Ele cad cu zgomot și provoacă cataclisme. Bucăți din ceea ce construim cu dragoste și migală se rostogolesc printre lacrimi și suspine. Noroc că avem totuși această uimitoare capacitate de a zâmbi durerilor…
Ca și în lumile distopice, primii care sunt reduși la tăcere, sunt oamenii competenți. Ei văd și spun adevăruri pe care oamenii de rând nu le sesizează pentru că motivele limitărilor sunt întotdeauna aparent nobile. Intervine apoi obișnuința, adaptarea la restricții (cum s-a întâmplat deja) și la final apare autocenzura care este victoria finală a unei dictaturi.
Se spune că nu trebuie „sa privești înapoi cu mânie”, nici cu regrete…Poate pentru unii e posibil, pentru mine nu: atâtea as fi putut face si nu am făcut, atâtea momente le-aș fi putut trăi altfel și nu le-am trăit, pe atâtea persoane pe care le-am întâlnit aș fi putut să le las să-mi pătrundă în suflet si nu le-am lăsat pentru că nu am știut să le prețuiesc suficient, încât nu pot spune că uneori nu îmi doresc să mai fi avut o șansă…Poate într-o altă viață…Dar, îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a fost alături și-n anul ce a trecut si-l rog cu smerenie să-mi mai îngăduie alții în care să mă protejeze si să mă îndrume ca si până acum…Până la urmă, fără toate aceste amintiri, bune și rele pe care le-am adunat de-a lungul timpului, nu aș mai fi cea de astăzi.
– Există greșeli pe care le facem conștient, dintr-o chemare lăuntrică de a gusta din „dulceața păcatului” – o ispită permanentă căreia uneori îi rezistăm mai greu și alteori cu ușurință. Fără păcat, nu ar exista pocăința…Pot fi lecții pe care ni le dăm singuri, obosiți de a trăi zilnic aceleași experiențe care nu ne învață nimic nou. Sau, trec ani în care lăsăm ca presiunea să se acumuleze în interiorul nostru fără să ne dăm seama și apoi, într-o zi, se întâmplă ceva aparent lipsit de importanță care ne face să ne pierdem capul. Păcatul noi l-am inventat atunci când nu ne-am mai raportat la TOT ci la părți încărcate de norme, de vinovății, de reguli.
– Există dragoste în contradicții?
-Aș spune că da. Uneori, din contradicții se naște o dragoste profundă pentru că adesea confruntările, dacă nu sunt forme agresive de manifestare, produc transformări ce unesc spiritele. Dar aici, mă refer la confruntări de idei, de principii, de opinii și nu de orgolii. În plus, comunicarea ar trebui să fie permanentă și debordant de sinceră. Dragostea este un drum complicat, plin de contradicții care te poate duce către rai sau către infern, dar cu răbdare, poate fi construită.
-Și dacă până la urmă se dovedește că nu există?
-Dacă nu există, vorbește tăcerea. O tăcere care spune că nu mai este nimic de explicat, că singura soluție rămâne distanța.
-Psihologic vorbind, îl putem vindeca pe celălalt?
-Da, cred că da. În fiecare din noi, există o parte ascunsă dar luminoasă, care poate face minuni dacă o lăsăm să de răsfrângă asupra celuilalt. Condiția este să nu cerem nimic în schimb.
-Viața este ca un carusel. Te ridică, te coboară, este plină de surprize, de incertitudini. Cum reacționezi la asta?
-Mi-e teamă de schimbări. Aproape îmi provoacă panică dar în același timp îmi doresc să trăiesc ceva diferit.
Monotonia ucide spiritul dar ea apare când nu mai suntem capabili să percepem lucrurile bune care apar în viețile noastre deși acestea ar trebui să fie momente de sărbătoare. Cred că este important să putem distinge între luptele spre care ne îndreptăm conștient și cele pe care nu le putem evita pentru că destinul, ni le-a scos în cale.
Sunt zile în care aștept cu nerăbdare ca viitorul să se transforme în prezent pentru ca toate visele să aibă posibilitatea de a se manifesta.
-Cum vezi relațiile cu ceilalți?
-Cred că totul ar fi extrem de simplu dacă am învăța să ascultăm și să respectăm înainte de a judeca. A ști să asculți, mi se pare un dar extraordinar. Oamenii sunt tot timpul dispuși să-ți vorbească despre propriile nevoi, propriile deziluzii dar uită adesea că în față au o persoană care la rândul ei are propriile bătălii de dus.
-Când crezi că totul se năruie, ce faci?
-Poate o oră, două, o zi, mă las copleșită de deznădejde: îmi plâng neputințele, îmi las emoțiile să se dezlănțuie dar apoi îmi adun puterile și merg mai departe. Știu că vine o zi când o anumită etapă se apropie de final și că cel mai important este să las în urmă aceste capitole încheiate deja. Apoi, stabilesc alte obiective și nu contează dacă sunt mari sau mici; mă concentrez pe fiecare pas pe care trebuie să-l fac pentru a le atinge. Tocmai acest efort este cel care nu-i permite memoriei să fie ca un râu ce curge înapoi pentru că nu este ușor să mă întorc în trecut și să redeschid cicatrici care abia s-au închis. Unica rațiune pentru care aș face asta, ar fi doar ca să-mi amintesc ce am învățat atunci pentru a putea înțelege mai bine prezentul dar știu că nu există alt mod de a-ți trăi viața decât acela de a-ți continua drumul.
Viața nu ar trebui să se măsoare în ani, nici în zile ci în momente, în clipe pentru că o clipă îți poate schimba starea de spirit, te poate ridica în slăvi sau coborî în abisuri, îți poate aduce o idee la care nu te-ai fi gândit niciodată, poate fi iubire, dezamăgire, tristețe sau bucurie nemăsurată. Într-o clipă ne putem atinge de un alt suflet apărut de nicăieri și poate că acea atingere are în ea un strop de magie. Oricum, nu este întâmplătoare. Nimic nu este întâmplător.
M-am bucurat de clipe „fugind de acasă” cu dorința de a mă contopi cu natura într-o perioadă în care frunzele par flori.
Paradoxal, mă bucur de singurătate și în singurătate, poate pentru că prea mult timp am fost asaltată din toate părțile de cereri, dorințe ce trebuiau împlinite, responsabilități. Acum, îmi permit să fac daruri sufletului prin aceste evadări în mijlocul naturii.
Iubesc aceste locuri din motive neînțelese. Poate că într-o altă viață, am fost vreun animal sălbatic ce hoinărea prin aceste păduri sau poate că plină de emoții cum sunt, identific aceste imagini cu sentimentele ce nu pot fi spuse.
„Cât de frumoasă te-ai gătit, Naturo, tu! Ca o virgină Cu umblet drag, cu chip iubit! Aș vrea să plâng de fericit, Că simt suflarea ta divină, Că pot să văd ce-ai plăsmuit!”
Chiar dacă versurile lui Coșbuc sunt dedicate verii, cred că sunt la fel de potrivite și pentru toamnă.
Da, este o ruină dar e casă care are o poveste sau poate mai multe, pe care aș fi vrut să le aflu. Să știu cine a râs sau a plâns aici, cine a închis pentru ultima dată poarta. O casă pe care, dacă aș fi avut posibilitatea, mi-ar fi plăcut să o transform într-o mică bijuterie.
„Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”
Un crâmpei din copilărie. Aveam în marginea satului o astfel de fântână din care beam apă rece, în serile călduroase de vară când nu ne mai opream din joacă. Clipe, alte clipe de fericire…poate singurele în stare pură.
Am mers astăzi la magazinul din sat, unul dintre ele, în care nu mai intrasem de mult, să cumpăr o pâine și un pachet de cafea. De obicei îmi fac cumpărăturile în oraș dar se întâmplă ca uneori să rămân fără ceva de maximă importanță pentru mine cum ar fi cafeaua. Știu, e tot o dependență la care se poate renunța dar parcă nu aș vrea, că deja am renunțat la multe…
Spațiul e mare dar are un aspect neîngrijit pentru că mărfurile sunt așezate, mai bine spus aruncate pe rafturi într-o dezordine totală. Cred că influențează și faptul că în spatele mașinii de marcat, stă un bărbat înalt, slab, nebărbierit, cu fața brăzdată de riduri adânci și semne clare de alcoolic.
În fața mea un bătrân un pic nervos se întoarce către mine si-mi spune: „Doamnă să întrebați înainte de a cumpăra cât costă că pe produs scrie una și el marchează altceva. ”
– O să-l întreb, îi răspund cu seninătate, gândindu-mă că cine știe ce-or avea de împărțit cei doi. La ce vreau eu să cumpăr este afișat mare prețul. Nu mă poate păcăli, îmi spun.
Mai discută ei câteva minute și mai face d-nul vânzător încă o dată calculul, în timp ce eu aștept cuminte cu bancnota de 50 de lei în mână.
-Nu am rest, îmi spune scurt, când îmi vine rândul.
-Cum să nu aveți rest? întreb eu nedumerită
-Păi văd că aveți una de 50 și eu nu am rest.
-Da de unde știi dumneata ce vreau să cumpăr și cât rest trebuie să-mi dai, îi răspund.
-Aaa, păi spuneți atunci.
– Vă rog să-mi dați jumătate de pâine (se vinde la kilogram) și un pachet de cafea.
Se târâie cu pași hârșâiți către raftul de pâine, o taie și o pune pe cântar. Mă uit la preț, și văd că este 8,40. Cafeaua după eticheta afișată este 37 de lei.
-53,40 îmi spune.
-Păi de unde domnule 53,40? Că pâinea este 8,40 și cafeaua 37. În total 45,70.
– Nu. Cafeaua e 45, îmi răspunde sec.
– Dar prețul este de 37, răspund indignată.
– Nu am avut timp să schimbăm prețurile.
-Serios? Dar nu văd să aveți prea mulți clienți și nu e normal ce se întâmplă aici.
– Normal, nenormal așa e în România, îmi răspunde senin.
Îl privesc nedumerită.
-Știi ceva? îi spun după ce îmi revin un pic. Nu mai vreau cafeaua.
Ia telefonul și se așează liniștit pe scaun.
-Păi ce faci omule? îl întreb tot mai uimită.
– Sun. Trebuie să sun ca să anulez bonul.
-De ce trebuie să suni.
-Am nevoie de un cod pe care trebuie să mi-l dea ei. Eu nu-l am.
Nu-l mai întreb de ce nu îl are notat undeva. Îmi dau seama că e inutil. Dar mă uit cu atenție cum încearcă să formeze numărul și nu reușește. Mâinile îi tremură atât de tare încât mi-e teamă că va scăpa telefonul. În spatele meu, un alt bătrăn care și-a pierdut răbdarea.
-Eu nu știu de ce mai țineți deschis aici? Ai găletușe cu napolitane?
-Am.
-Unde? îl întreabă domnul.
-Pe masă.
-Pe care masă.
-Pe aia din curte, răspunde vânzătorul cu capul aplecat asupra telefonului.
-Pe mă-ta îi răspunde nervos, bătrânul.
Omul din spatele mașinii de marcat, se ridică să-i arate noului client masa cu pricina. Nu a reușit încă să sune.
-Nu mai am nevoie nici de pâine. Mulțumesc! Anulezi dumneata bonul mai târziu, îi spun politicoasă și ies.
Nu m-am enervat. M-am obișnuit de mult timp să iau lucrurile exact așa cum sunt și să înțeleg că unele, oricât am riposta noi, nu se pot schimba. Mai ales când te afli în fața unor indivizi care se încadrează într-un anumit tipar dar nu-mi iese din cap răspunsul sec al vânzătorului: „așa e în România” și mă gândesc că în fața unui străin care ar veni în vizită prin părțile locului, exact asta ar fi imaginea cu care ar rămâne despre țara în care trăim. Și e păcat. E păcat pentru că avem multe locuri frumoase, și există mulți oameni amabili, binevoitori, plini de farmec…însă câtă vreme permitem, poate din compasiune sau pur și simplu din indiferență, ca astfel de personaje să lucreze în locuri publice, va exista mereu riscul ca percepția altora despre noi să fie că suntem hoți, nepoliticoși și lipsiți de bun simț.
Situația devine din ce în ce mai îngrijorătoare. De fapt era deja dar acum atinge niște cote cu adevărat alarmante.
Trăim într-o societate pe care noi am creat-o dorindu-ne o viață comodă, lipsită de griji cu posibilități nenumărate de a alege. Dar în realitate, am construit-o renunțând și continuând să renunțăm la siguranță pentru o libertate absolută și pentru facilități care ne asigură o existență mai confortabilă. Însă toate acestea ne induc și o stare constantă de anxietate.
„Libertatea este sigură dar obositoare. Când totul este posibil, nimic nu mai este greu”, spunea Bauman.
Da suntem liberi cumva dar tocmai această „libertate” pe care noi o alegem ne expune tot mai mult unei supravegheri invizibile și unei dependențe de privirea și aprobarea celorlalți. De fapt ne dorim să fim invizibili pentru cei care dețin controlul dar vizibili când vine vorba de recunoaștere și trăim într-o contradicție permanentă între nevoia de autonomie și cea de validare.
Supravegherea clasică era asemeni unui „turn de control” care impunea frica pentru că tu ca individ știai în permanență că ești supravegheat. Acum însă, supravegherea este difuză, invizibilă, digitală și cu atât mai periculoasă. Acum se aplică principiul „te văd fără ca tu să mă vezi” și ochiul de control este mai vigilent, perfecționat și cu o arie vizuală extinsă la nivel european, mondial. Mă refer aici la algoritmi creați de corporații, state sau anonimi care te pot evalua, urmări, îți pot fura identitatea fără ca tu să știi, fără ca tu să poți riposta. Cel mai grav este că noi toți acceptăm fiecare nouă formă de control fără să ripostăm și probabil, fără să fim conștienți de gravitatea ei pentru că așa cum am mai spus, este frumos ambalată cu motivația că este de utilitate publică, în folosul nostru al tuturor. Și tocmai de această inconștiență a noastră profită cei care ne conduc pentru a impune noi limitări.
De curând, s-a depus un proiect în Parlamentul European care permite Comisiei Europene decriptarea și accesul la orice conversație online (Chat Control 2.0) pentru a verifica „majoratul digital al utilizatorului”, proiect care probabil va fi votat în noiembrie. Acesta, vine la pachet cu impunerea „identității digitale” și obligativitatea de a avea un telefon mobil. Astfel se creează posibilitatea ca printr-o simplă setare de algoritmi, represiunea să fie individualizată și totală, fără ordin judecătoresc, doar pe baza interpretării unui birocrat sau probabil la sesizarea vreunui individ animat de exces de zel.
Și ca o dovadă că nu este vorba despre vreo teorie conspiraționistă stă declarația premierului Marii Britanii, Keir Starmer care a anunțat că pentru a lucra legal în țară, noul sistem de identitate digitală, va fi obligatoriu. Și dacă totuși decizi să nu o accepți sau să nu deții un smartphone, vei fi obligat pentru început, să plătești 85 de lire ori de câte ori vei vrea să-ți probezi identitatea prin mijloace clasice. Deocamdată legea nu a trecut prin Parlament și are nevoie de specificarea unor pași legislativi concreți dar cu siguranță ea va fi aprobată și acceptată tacit de toată lumea.
Vă amintiți de perioada plandemiei când trebuia să plătești un test PCR, valabil 24 de ore, dacă nu acceptai vaccinul? Adică protecția individuală și colectivă se făcea contra-cost ceea ce bineînțeles că nu era altceva decât o metodă de constrângere care nu contribuia în niciun fel la limitarea răspândirii virusului. La fel se va întâmpla și acum: vom plăti ca să dovedim că existăm. Și vom plăti ca să ne putem deplasa prin UE de exemplu. Deja la noi, cu o carte de identitate simplă care costă, în viitorul apropiat nu vom mai putea călători decât în interiorul granițelor naționale. Nu se face prea mult caz de asta pentru că atenția oamenilor, ca de obicei, este menținută pe alte frici și nimeni nu ripostează, în niciun fel: nici judiciar, nici colectiv. Societatea, în ansamblul ei se află într-o stare de somn hipnotic indus de sistem prin menținerea controlată a unor emoții care subtil, influențează capacitatea noastră de a gândi: frici comune, idealuri comune, viziuni comune…
Când ne vom trezi, ne vom afla deja sub lupa unui sistem totalitar de supraveghere și va fi prea târziu…
Cartea Anei Maria Răgălie nu este doar o călătorie printre oameni ci și o călătorie interioară. Textele sale nu sunt doar simple reflecții sau o colecție de gânduri ci un ghid pentru suflet care îmbină observații simple cu adevăruri spirituale adânci. De la reflecții despre sentimentele în voia cărora ne lăsăm zilnic la confesiuni despre răbdarea în rugăciune, de la rolul scriitorului inspirat până la experiențe trăite în comunitate, cartea transmite sinceritate și trăire autentică. Tonul ei cald, confesiv, îndeamnă la meditație și la căutarea experiențelor spirituale.
De fapt, cartea transmite o idee centrală – căutarea dragostei și a sensului de a trăi care își găsesc răspunsul numai prin raportarea la Cel ce este însăși Dragostea și un mesaj autentic înrădăcinat în Scriptură dar trecut prin filtrul unei experiențe personale reale.
O lectură potrivită pentru toți cei care au nevoie de un îndemn blând pentru a privi viața cu ochii inimii, a prețui momentele aparent lipsite de importanță și a rămâne ancorați în credință.
Uneori greșim și conștientizăm prea târziu asta, sau deloc. Lăsăm în urmă oameni care poate au întins o mână invizibilă spre noi pentru a fi ajutați și i-am ignorat sau oameni cărora le-am spus cuvinte ce nu trebuiau spuse. Cuvântul este uneori ca un bisturiu și alteori ca un pansament. Uităm adesea să-l folosim cu înțelepciune…
Greșim când ne gândim prea mult la noi înșine și nu avem răgaz pentru cei pe care-i întâlnim.
Apoi, viața e ca un bumerang. Te lovește când te aștepți mai puțin și te întrebi de ce. Ceea ce faci bine se întoarce la tine poate înzecit și ceea ce faci rău tot așa se întoarce poate nu chiar atunci, poate în alt timp, în alt loc, prin alți oameni și chiar prin altă suferință decât cea pe care ai provocat-o.
„În nopțile de iarnă, când singurătatea mă sufocă, văd filmul vieții mele, îmi spunea mama. Unele imagini, pe care le credeam uitate sau care nici nu știam că există, apar din cine știe ce sertar al memoriei și dor…Dacă am realiza zilnic cât rău poate face chiar și o privire!”
Dar nu realizăm. Trăim viața ca și cum nu am fi în ea. Nu suntem conștienți că există un echilibru între ceea ce oferim și ceea ce primim…
Nu e greu să oferi dacă faci din asta o obișnuință.
Sobre notícias e política com um viés nacionalista - onde os bravos nunca ousaram percorrer e que não espere deste o obsequioso silêncio dos covardes, amortecendo consciências, desarmando resistências que só no fátuo da retórica da ideia, da moral e da ética é que se venera seu oponente evitando a sedição!
La mine în suflet 