La mine în suflet

„În această lume care copiază totul, singurul lucru pe care nu îl poti copia…este emoția.”

Emoție e tot ce am simțit în acest început de octombrie. Drumul a fost destul de lung și pentru că a trebuit să mă concentrez la șoseaua șerpuită, nu m-am bucurat de culorile toamnei așa cum mi-aș fi dorit. Poate asta se va întâmpla într-o altă călătorie, una cu pas lin în care să mă pot identifica cu anotimpul meu preferat…

Emoție…o emoție care-ți tremură glasul când citești versuri și care-ți vibrează în suflet când asculți muzică. O emoție care te copleșește când te vezi înconjurată de oameni ce poartă-n ei emblema artei. Poezia este ritm și muzica unduire dar omul frumos este cel alcătuit și din ritm și din unduire, este curgerea lină a unor șiruri de gânduri care adună în ele tot miracolul acestei lumi.

Alături de astfel de oameni mi-a fost dat să-mi petrec duminica. Ascunși între zidurile din piatră a Turnului Fierarilor, deconectați de la ritmul vieții obișnuite, ne-am spus unii altora gândurile ascunse în slova măruntă a unor cărți. Și totul a fost emoție…

Tot emoție au transmis și zidurile vechi, străzile înguste și turnurile din piatră ale Sighișoarei. Culorile pastelate ale clădirilor rămase relativ neschimbate de la construcția lor, Turnul cu Ceas ce veghează deasupra orașului ca un metronom al veacurilor, pasul lin al trecătorilor ce râdeau, vorbeau, admirau, se fotografiau, toate îmi dădeau impresia că sunt într-un loc în care timpul s-a oprit într-un moment anume al istoriei și că eu aparțin acelei lumi vechi, cunoscută până atunci doar din cărți.

Mulțumesc celor care au făcut posibilă această unire a spiritelor: d-nei Liliana Popa și dlui Laurian Stănchescu! Mulțumesc și tuturor celor prezenți acolo care m-au primit cu o îmbrățișare caldă de cuvinte, nu ca pe o străină ci ca pe una ce aparținea deja familiei pe care ei o formau (Delia Olga Mateescu, Vladimir Florea, Silvana Andrada Tcacenco, Maria Udrea, Ana Munteanu Drăghici, Corin Culcea, Tcacenco Luminița, Traian Comșa)

Când vine vorba despre artă, sigur că importante sunt opiniile specialiștilor deși unele dintre ele sunt subiective. Avem noi, ca trăsătură comună, această caracteristică de cârcotași. Chiar dacă apreciem ceva, trebuie să existe și aspecte negative pe care să le scoatem în evidență atât de mult încât până la urmă, aprecierea se transformă în critică. Nici Brâncuși nu a fost absolvit de considerații eronate. Să nu uităm că în perioada comunistă, a fost marginalizat de către oficialitățile românești și i s-a refuzat propunerea de a-și dona o parte din operă statului român. Comisia formată din reprezentanți ai Ministerului Culturii și ai Academiei Române printre care și George Călinescu, condusă de Mihail Sadoveanu care a afirmat despre sculptor că este „un țăran simplu, fără cultură, care cioplește pietre”, au catalogat opera sa ca fiind „fără valoare pentru poporul român” sau „formalist-burgheză” ceea ce l-a rănit profund pe Brâncuși și l-a determinat să renunțe la cetățenia română și să o solicite pe cea franceză.

Zeci de ani mai târziu, mai exact în 2021, un politician român, Iulian Popescu, din Târgu Jiu a intentat un proces prin care contestă deținerea drepturilor de autor asupra operelor sculptorului de către moștenitorul său, Theodore Nicol, susținând că acestea ar trebui să revină statului român. Pe de altă parte există voci care critică faptul că Brâncuși a fost folosit ca simbol al identității naționale, fără a se ține cont de complexitatea și universalitatea operei sale. Toate aceste discuții există la nivel de oficialități și de specialiști dar oamenii așa zis simpli, cei pe lângă care trecem fără să le cunoaștem valoarea, au și ei opiniile lor. Dacă îi întrebăm s-ar putea să ne surprindă răspunsul mai ales atunci când ei aparțin unei alte culturi total diferită de a noastră. Iată ce ne spune o astfel de persoană despre Brâncuși.

„Cred că Brâncuși, în opinia mea, este un erou pentru că a creat ceva foarte nou și a influențat mulți artiști mai târziu. Lucrările lui sunt simple, dar încărcate de semnificații”

– Cum te numești?

– Numele meu este Zai Ming Wang.
– Cum ai aflat despre el?

– Când am învățat artele plastice, am făcut cercetări. Am descoperit simbolismul din artă, așa că l-am descoperit pe Brâncuși. Brâncuși m-a influențat și m-a inspirat foarte mult, a folosit o curbă foarte simplă și fluidă și materialele pe care le-a folosit m-au impresionat foarte mult și îmi place foarte mult arta lui.”

În realitate, Zai Ming Wang nu este chiar un om simplu. A studiat cum a spus, arte plastice, și a fugit de comunismul din China pentru a se stabili în Marea Britanie. Îl iubește pe Brâncuși și merge la toate expozițiile în care apar operele lui.

Îl iubește pe Brâncuși…Mă întreb câți dintre noi spunem despre o persoană care ne reprezintă că o iubim, cu atâta sinceritate…

Frida Kahlo i-a spus soțului ei:

„Nu-ți cer să mă săruți, nici să-mi ceri scuze atunci când cred că greșești. Nu-ți voi cere nici măcar să mă îmbrățișezi atunci când am cea mai mare nevoie să o faci. Nu-ți cer să-mi spui cât de frumoasă sunt, chiar dacă e o minciună, nici să-mi scrii ceva frumos. Nici măcar nu-ți voi cere să mă suni ca să-mi spui cum ți-a trecut ziua, nici să-mi spui că ți-am lipsit , nici să-ți pese de mine atunci când sufletul meu este la pământ și, desigur, nu-ți voi cere să mă susții în deciziile mele. Nici nu-ți voi cere să mă asculți atunci când am o mie de povești să-ți spun. Nu-ți voi cere să faci nimic, nici măcar să-mi fii alături pentru totdeauna. Pentru că dacă trebuie să-ți cer, nu le mai vreau.”

Un simbol global al rezistenței feminine, al pasiunii și al artei născute din durere. O boală virală care i-a afectat un picior – poliomielită- în copilărie, la 18 ani un accident grav de autobuz care i-a fracturat coloana vertebrală, pelvisul și mai multe oase. A trecut prin zeci de operații și a rămas cu dureri cumplite. O luptă continuă cu viața și cu focul din inimă pe care a transformat-o în artă. O artă autobiografică și simbolică. Culcată în pat cu o oglindă prinsă deasupra ei, și-a folosit propriul trup drept model pictând mai multe autoportrete. „Mă pictez pe mine însămi pentru că sunt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine”, a spus. Și a continuat să lupte pictând realitatea sa – „Nu pictez vise, pictez realitatea mea.”

Apoi a iubit un om mai în vârstă și renumit la acea vreme. Cu pictorul Diego Rivera a avut o relație intensă și profundă în care s-au contopit dragostea, trădarea și mariajul. S-au căsătorit când ea avea 22 de ani și el 42. „Elefantul și porumbița” îi numeau prietenii pentru că ea era mică și fragilă iar el masiv, impunător. Amândoi erau pasionali, liberi și neconvenționali. Infidelitățile au existat și de-o parte și de alta dar Frida nu a putut renunța la el chiar dacă acesta a înșelat-o chiar cu sora ei.

„Te iubesc mai mult decât pielea mea. Dar nu pot să te închid în mine. Știu că aparții străzilor, ochilor, lumii” îi spunea. El i-a fost și mentor și rană – „Am suferit două accidente grave în viață: unul în care un tramvai m-a zdrobit, și altul, Diego.”

„Las dos Fridas” pictura realizată după despărțirea de Diego, două versiuni ale ei însăși, unite printr-o inimă sângerândă, este una dintre cele mai reprezentative lucrări. S-au recăsătorit după un an consimțind că va fi o relație liberă, fără obligații sexuale și financiare. Abia după moartea ei, așa cum se întâmplă adesea, Diego a consemnat în jurnalul său:

„Am descoperit prea târziu că cel mai frumos lucru din viața mea a fost iubirea pentru Frida.”

Frida Kahlo a fost o pictoriță mexicană legendară, născută pe 6 iulie 1907 în Coyoacán, Mexic, și devenită una dintre cele mai puternice și recunoscute figuri din istoria artei moderne. Puteți afla mai multe despre viața ei citind cea mai completă și comprehensivă biografie scrisă de Hayden Herrera – Frida: A Biography of Frida Kahlo (1983) sau să vizionați ecranizarea din 2002 – Frida- cu Salma Hayek.