Poe…

Într-o zi de ca aceasta, pe 19 ianuarie cu mai bine de doua secole în urma, s-a născut precursorul literaturii moderne de ficțiune, științifico – fantastice si
creatorul primului detectiv din istoria literaturii universale, C. Auguste Dupin, eroul unui ciclu de trei povestiri printre care „Crimele din Rue Morgue” și „Scrisoarea furată”.

A dus o viata halucinanta ca o răzvrătire poate pentru copilăria chinuita, marcata de pierderea părinților de la vârsta de 3 ani.

Plina de frământări si neîmpliniri existenta sa va fi iarăși zguduita de pierderea soției (moare de tuberculoza ca si mama sa), Virginia Clemm cu care s-a căsătorit când aceasta avea 13 ani. Din acest motiv întreaga sa opera literara va fi marcata de o anumita tema, anume moartea unei femei tinere şi frumoasă. Cea mai faimoasa poezie a sa care are drept subiect moartea unei femei tinere este „Corbul”, si este motivul ce m-a determinat sa scriu azi despre Allan Poe, poezie pe care o voi publica în traducerea lui Mihu Dragomir.

Ultimile zile din viata sa tragica rămân un mister. Pleacă din Richmond pe 27 septembrie 1849 spre Philadelphia, însă este găsit pe 3 octombrie în Baltimore artătând ”respingător”, cu părul uleios, fiind extenuat, nespălat, cu privirea pierdută (după descrierea doctorului sau) şi este dus la spitalul Washington College unde moare pe 7 octombrie. Ultimele lui cuvinte au fost “Doamne, ajută-mi bietul suflet”.

Corbul

Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte 
Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător, 
Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate, 
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor. 
„E vreun trecător – gândit-am – şi-a bătut întâmplător.
Doar atât, un trecător.”

O, mai pot uita vreodată? Vânt, decembrie cu zloată, 
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, 
Beznele-mi dădeau târcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale 
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore – 
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase 
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; 
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvâcnind de teamă: 
„E vreun om care mă cheamă, vrând să afle-un ajutor – 
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor – 
Nu-i decât un trecător.”

Astfel liniştindu-mi gândul şi de spaime dezlegându-l 
„Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor; 
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, 
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; 
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător, 
Beznă, niciun trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, 
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; 
Noapte numai, nesfârşită, bezna-n sinea-i adâncită, 
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!” 
Doar ecou-adânc al beznei mi-a răspuns şoptit: „Lenore!” 
Doar ecoul trecător.

Întorcându-mă-n odaie, tâmplele-mi ardeau văpaie, 
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. 
„La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate… 
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor. 
Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!” 
Vânt şi niciun trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, 
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpânitor. 
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, 
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, 
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpânitor, 
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zâmbet mi-adusese, 
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. 
Şi-am vorbit: „Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, 
Corb bătrân, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adânc sobor! 
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?” 
Spuse Corbul: „Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte 
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntâmplător; 
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume 
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor – 
Pasăre, de nu stafie, stând pe-un bust strălucitor- 
Corb ce-şi spune: „Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, 
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor. 
Mult rămase, ca o stană n-a mişcat nici fulg, nici pană, 
Până-am spus: „S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor – 
Va pleca şi el, ca mâine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”. 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, 
M-am gândit: „E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor. 
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare 
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor – 
Bocetul Nădejdii-nfrânte i-a ritmat, chinuitor, 
Doar cuvântul: „Nevermore””.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strânsă, 
Jilţul mi l-am tras alături, lângă bustul sclipitor; 
Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, 
Lângă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor – 
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor – 
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, 
Îl priveam cum mă fixează, până-n gând străbătător, 
Şi simţeam iar îndoiala, mângâiat de căptuşeala 
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor – 
Dar pe care niciodată nu-l va mângâia, uşor, 
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, 
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; 
„Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri” – 
Eu mi-am spus – „să uiţi de plângeri, şi de dusa ta Lenore. 
Bea licoarea de uitare, uită gândul la Lenore!” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

„Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, 
În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină, 
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor, 
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

„Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, 
Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare, 
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – 
Fata căreia şi-n ceruri îngerii îi spun Lenore?” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

„Fie-ţi blestemat cuvântul! Piei, cu beznele şi vântul, 
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor! 
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă! 
Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust în zbor! 
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă întruna, 
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor, 
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează, 
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; 
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor. 
Niciodată – Nevermore.

Sursa Citatepedia.

https://www.amazon.es/kindle-dbs/hz/signup?tag=libros69-21