Vacanta…

Am fost de curând în România si pot spune ca m-am simțit precum „Alice în tara minunilor” si asta nu pentru ca s-ar fi transformat peste noapte într-un paradis ci pentru ca nu m-am întors satul natal ci am fost în altul din județul Alba, pe care l-am ales sa-mi fie reședință de acum încolo. O lume noua, un nou început…si o casa în care avem multe de făcut. Acum când scriu, realizez ca într-o casa investim timp, bani, nervi, sentimente amestecate. Îi ridicam ei zidurile si dărâmăm bariere; din sufletele noastre, dintre noi oamenii, pentru ca o casa înseamna vecini, relații pe care sa le închegi si sa le menții…Uneori, asta e mai greu de realizat decât construcția în sine. Daca nu ar fi temerile, suspiciunile noastre!!!

Viorica e vecina din dreapta, Aurica cea din stânga. Doua femei binevoitoare care au făcut tot posibilul sa ma simt bine primita, dar cu caractere total diferite. Una autoritara, mândra de obârșia ei si realizările fetei (tocmai a fost acceptata la doua Universități la fara taxa) cealaltă umila, supusa, cu o vorba blânda si tărăgănata, cu un băiat de vreo 22 de ani ce pare ca nu are niciun obiectiv de atins. Una îsi îngrijește mama bolnava de guta, cealaltă soacra bolnava de inima. Aproape ca sunt surprinsa ca mai exista copii care au ramas în casa părinteasca si au grija de părinti. Nu multi, dar mai exista…

Viorica nu mai lucrează de câțiva ani buni, (adică nu mai are servici). Spune ca a ramas acasă pentru părinti si pentru fata. Si statul ei acasă nu a fost zadarnic. Fata a terminat liceul cu media 9.65. În plus, între ele exista o relație de prietenie atât de profunda încât e greu de crezut ca sunt mama si fiica. Apoi ea s-a ocupat de ambii părinti. Tatal, cu cancer de prostata, a murit anul trecut chiar în ziua în care pârâul din fata casei s-a umflat si a dat pe afara cu asa forța încât a trecut peste porți, a intrat în  case si în beciuri. Apele învolburate, au strâns tot ce-au găsit în cale, inclusiv bușteni, mașini, animale, si le-au lăsat prin curțile oamenilor. Dupa ce s-au potolit si au început sa se retragă, în urma a ramas dezastru. Oamenii au căzut într-un fel de amorțire si inițial nu au avut nicio reacție, apoi au început sa se elibereze de obiectele aduse, de cele distruse si de mâl cu un calm specific unei rutine zilnice. În astfel de momente, Viorica a trebuit sa-si îngroape tatăl. Le-a făcut pe toate…Spune ca nu știe cum…

Aurelia e singura care aduce un venit în casa. Sotul, a lucrat ceva timp prin Italia, Anglia…dar se pare ca nu s-a putut acomoda nicăieri si s-a întors . Acum, nu as putea sa spun cu exactitate cu ce se ocupa. Cred ca are pe undeva, prin marginea satului o gradina de zarzavat la care tot merge cu bicicleta. Se mai oprește la magazin, mai face glume deocheate cu vânzătoarea, iar seara si dimineața, uda cu o stropitoare drumul din fata casei, neasfaltat încă, sa mai astâmpere praful, după cum spune…Aurelia, pleacă la 8 dimineața si se întoarce la 8 seara. Ea nu e la curent cu bârfele din sat si nici nu-si expune punctele de vedere cu privire la tot ce se întâmpla în jur. Ea povestește despre timp, despre cei care au locuit înainte acolo, despre cât de bine e sa ai vecini noi si atât de buni…Viorica însa, e la curent cu toate…S-a cerata cu primarul si cu vicele pentru un pod si are opinii foarte clare despre tot ce se întâmpla în comuna. Nu e o persoana pe care sa ti-o faci dușman…însa tot ascultând-o, ma gândesc ca ar fi buna de consilier. Prea spune lucrurilor pe nume…

Apoi, exista Lola, o persoana mica, slăbuță, cu o expresie trista, aproape depresiva. Are un magazinas, care presupun ca nu-i aduce prea multe venituri si o ferma de vaci care cred ca-i înghite cam toată energia pe care o mai are la 50 si de ani. Sotul e viceprimarul din sat si ma gândesc ca, fiind o persoana ocupata cu  funcția importanta pe care o deține, nu-i preia prea mult din sarcini Lolei. Ea, cred ca se simte închisa într-o viata pe care si-ar fi dorit-o altfel. În realitate, îsi petrece zilele, așteptând sa-i intre în magazin o persoana cu care sa poată vorbi si altceva în afara de obișnuitele bârfe…Si atunci când „minunea” mult așteptata se întâmpla, Lola încearcă sa obțină cât mai multe informații noi, legat de psihologie, de dezvoltare personala, de lumea noua care se afla dincolo de pereții magazinului ei. Când faci un pas catre ieșire ea vine tot mai aproape de tine si încearcă sa te retina. Tu, oricât de mult te-ai grăbi, din politețe si poate din compasiune pentru zbuciumul care se ghicește în sufletul ei, nu îndrăznești sa o lași asa, cu vorbele pe buze…Când pleci, îți spui ca femeia asta chiar are nevoie de consolare si ca ai sa mai treci pe la ea dar  timpul se scurge vertiginos, tu te vezi angrenat într-o mulțime de treburi si nu îți onorezi promisiunea…Poate de aceea, când ma gândesc la ea, la Lola, ma simt putin vinovata, ca si cum nu as fi dus ceva la bun sfârșit…Dar, oricât ai vrea, nu-i poți ajuta pe toți cei pe care-i întâlnești…Eh…Oameni si locuri.

Paradoxal, chiar daca eram înconjurata de pereți dărâmați, praf, oameni care mișunau prin curte, si la început eram fara apa, m-am simțit acolo ca-n rai. Când se lasa seara, si toate se calmau, ma cuprindea o liniște pe care am mai simțit-o doar în casa părinteasca. Si cum sa nu fie asa? În stânga pădure, în spate pădure, prin fata casei un pârâu în care broaștele susțineau concert, seri răcoroase si dimineți cu ciripit de pasarele. Ce poate fi mai frumos?

„Mama, asta da viata!” cum bine a spus dragul meu băiat.