Citind povestea lui Condei, mi-am amintit despre copilărie si despre alintata familiei, o catelusa pe care, (ce coincidentă!!!) tot Fetita o strigam…
Am fost genul de copil care ducea acasă un pui de pasăre căzut din cuib si-l îngrijea pâna era capabil sa zboare, sau care îngropa o pisica dacă murea si-i punea o cruce făcută din doua bete la capatâi.
Iubeam toate vietuitoarele si le iubesc si acum; nu sunt capabila sa fac rău nici măcar unei muște (o ametesc si o dau afara dar nu pot sa o omor). Cred ca de aceasta iubire e vinovată mama care le punea nume pâna si porcilor din cotet, îi mângâia si stătea de vorba cu ei când îi chema la mâncare chiar dacă stia ca în ajunul Crăciunului avea sa-i sacrifice. Eu nu suportam „strigătul” lor dureros si de fiecare data când stiam ca urma dimineata fatidica ma duceam la tanti Tinca, vecina noastra si ma ascundeam în ultima camera.
Cu toate aceastea, de câini îmi era teama si asta pentru ca avea vecina noastra unul tare rau. Poate si pentru ca de ceva vreme era singura. Ramasese văduva de tânara cu cinci copii pe care îi crescuse cu greu dar aceștia au rasplatit-o devenind oameni cu care se putea mândri: unul era profesor universitar, fata cea mica era inginer la Combinatul siderurgic din Galați, altul era miner, altul maistru într-o fabrica si cealalta fata se casatorise tot cu un inginer si chiar dacă era o simpla muncitoare ducea o viata linistita, aproape fericită. Toți erau la casele lor, prinși în iureșul vieții de familie si nu veneau foarte des sa o viziteze pe tanti Tinca. Aceasta îsi petrecea nopțile lungi de iarna pe la noi, pentru ca eram singurii din mahala care aveam televizor iar ea venea sa asculte stirile si vada filmul dar imediat cum se așeza pe pat, adormea. Stia multe poezii si povesti iar mie îmi plăcea sa o tot ascult si de aceea uneori o vizitam însă de cum apăream în curte, câinele ei începea sa latre si sa smuncească lanțul cu care era legat pâna îl rupea si ma musca (mai am si acum semnele). S-a întâmplat așa de vreo trei ori, iar ultima data am căzut si câinele (care culmea, nu era prea mare) s-a urcat pe mine si ma ținea lipită de pamânt privindu-mă cu ochi fiorosi. Cu greu a reușit vecina sa-l dea jos. Atunci am fost speriată rău. Atât de rău, încât m-a dus mama la o batrâna sa ma descânte. Atât de rău încât si astăzi ocolesc câinii mai mari si ma trece un fior când îi văd.
Când am crescut si aveam servici, m-am mutat la oras. Mama venea uneori sa-mi mai aduca câte ceva de mâncare. Într-o sera ploioasa de toamna, pe când o conduceam la autobuz, am auzit un scâncet lângă un gard si nu am putut sa-mi continui drumul așa ca m-am aplecat si am dat peste un ghemotoc mic si negru care plângea si tremura de frig. L-am băgat în sân si m-am dus cu el acasă. Locuiam într-o casa veche, cu chirie, așa ca puteam sa-l cresc de fapt sa o cresc, pentru ca era o catelusa. La început i-am dat lapte, apoi mâncare obișnuită ca pe vremea aia nu exista hrana speciala pentru câini. În primele saptamâni s-a îmbolnăvit dar am tratat-o cu glucoza si streptomicina. Îmi era drag sa o privesc cum se juca si cum îl tot necajea pe motanul cel mare si bătrân pe care l-am închiriat cu tot cu casa. Se urca pe el si-l apuca cu dinții de urechi sau de coada. Acesta o privea cu coada ochiului plictisit iar când se satura de ea, se întorcea si-i dădea câte o laba peste ochi. Catelusa, surprinsa statea o clipa nemiscata apoi o lua de la capat. A crescut, dar nu foarte mult (era de talie mica) iar eu a trebui sa ma mut la bloc unde nu prea era loc si pentru ea așa ca a trebuit sa o duc la mama si chiar daca m-a durut despărțirea am știut ca o las pe mâini bune. Mama a îndrăgit-o imediat si i-a pus numele Fetita. Spunea ca e deșteapta dar simandicoasă pentru ca nu mânca de pe jos ci doar din vasele ei speciale (pentru ca așa o învățasem). Nu se atingea de nimic dacă nu i se permitea. Adică nu se urca pe masa si nu sarea sa-ti ia bucățica din mâna. Nu a stat niciodată legata pentru ca nu era rea: latra, avertiza, dar nu sarea la om. Mama spunea ca nu latra la persoanele care-mi erau prieteni. Eu n-am observat asta. O singura data a apucat de pantaloni un om. Nu știm de ce. Poate pentru ca, așa cum se spune, era afurisit si catelusa l-a simțit.
După moartea tatei, Fetita a fost pentru mama o alinare. Era peste tot în urma ei, ca o umbra. Dacă aceasta întârzia mai mult într-un loc, ea se așeza cuminte cu botul pe labe si o aștepta iar noaptea dormea în fata ușii. Au trecut ani si într-o zi a murit de batrânete. Mama a suferit ca după un prieten drag. A mai avut apoi si alti câini dar niciunul nu i-a putut lua locul.
Dar Fetita a fost o cățelușa libera. Nu a fost legata, nu a trait închisă între patru pereți ca sa fie scoasa cu lesa la plimbare de trei ori pe zi. S-a jucat, a alergat, a vânat, s-a iubit…a trait ca un animal, pentru ca asta era. Noi oamenii, transformăm animalele în jucarii, chiar dacă suntem bine intentionati. Cred totuși ca e si un soi de egoism în aceasta buna intenție…
Descoperă mai multe la La mine în suflet
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
La mine în suflet 
👍💯Adevarat ☹️
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc pentru povestire! Cu nici 5 minute în urmă, îți scriam la mine în comentariu, că vreau să o aflu. Dorință îndeplinită, iată :) Consideri poate că îmi zdruncini credința mea copilărească, conform căreia câinii nu se ating de oamenii buni? Că doar incontestabil ești un om mai bun decât mine și iată că totuși ai fost mușcată. De parcă mie nu mi s-ar fi întâmplat, ce crezi… :) Pare un pic paradoxal, însă eu abia atunci am scăpat de frică, după ce am fost mușcat. Era în vremea când învățam pe bicicletă, șterpelind-o pe a tatălui meu și dându-mă cu ea pe un drum care se lăsa puțin la vale. La întoarcere veneam desigur pe lângă, că doar eram mic și pricăjit. Treceam pe la poarta gestionarului de la principalul nostru magazin sătesc… Om important pe vremea aceea. Acesta avea un câine rău, care sărea peste gard și ieșea în drum să muște oamenii. Li se întâmplase și altora, însă eu aveam să aflu abia atunci, pe pielea mea. Oțu îl chema pe câine, era negru și cu sprâncene albe. M-am trezit cu el hămăind pe urmele mele. După ce s-a terminat panta, m-a prins bineînțeles. Și m-a făcut cocoloș pe dedesubt. Evident că m-a mușcat, însă nu a fost chiar atât de dureros pe cât mi-a fost spaima de până să mă ajungă din urmă. Iar oamenii care au sărit ca să mă scape au avut inspirația să mă laude la tata, care a sosit degrabă, alarmat că i-a fost mâncat copilul de Oțu al lui Nae. Mi-a iertat fărădelegea furtului văzându-mă așa prăpădit și a părut încântat de varianta îmbunătățită a întâmplării, aceea că m-am apărat vitejește cu bicicleta. Care de fapt căzuse din pură întâmplare peste mine, acesta e adevărul. Dar cosmetizarea de atunci a lucrat puțin în folosul bărbatului care urma să devin și să învăț că acolo unde nu e tărie, mai mistificăm puțin și ea va și deveni în timp. Moralul să fie bun, ca să poată crește. Fiindcă e musai să fim curajoși, dacă ne-am născut băieți. Puternici și neînfricați, altfel nu ne mai plac fetele. :)
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Multumesc Condei! Ai tu așa, câte un gând frumos pentru fiecare. E si acesta un dar însă eu nu sunt mai buna nici ca tine si nici ca alții. Dimpotriva, duc cu mine povara unui pacat greu: mândria. Si chiar dacă îl recunosc si încerc sa îl țin în frâu, uneori își arata colții…Probabil ca tocmai acea mica minciuna, cum ca te-ai fi aparat cu bicicleta ti-a crescut încrederea în tine si ti-a alungat frica. Apoi, ce sa spun? Se presupune ca bărbații sunt mai curajoși si mai puternici decât femeile, nu?…:). O duminica linistita si binecuvântată sa ai!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Te-aș contrazice în vreo trei locuri, dacă mi se îngăduie… Ești bună, știu eu ce spun, iar faptul că tăgădui reliefează din plin calitatea modestiei. Ei! și cum știm că modestia și mândria nu locuiesc în aceeași casă… Mă gândesc că îți înfierezi pe nedrept conștiința de sine, care e ceva firesc și nu înseamnă deloc mândrie. Și mai e afirmația de la urmă… Asta chiar nu ai crezut-o nu-i așa? :) Om fi noi bărbații mai puternici, dar nu bag mâna în foc că am fi și mai curajoși. Doar că ne dorim atât noi, cât și voi să stea lucrurile astfel. Și atunci… se presupune :)
ApreciazăApreciază
Ei, Condei, dacă ai ști tu câtă luptă interioară a fost de-a lungul timpului ca sa iasă la suprafața aceste mostre de modestie!!!!…:). Ceea ce ma bucura este ca ne citim unii pe alții (si la propriu si la figurat) si ca din câteva rânduri aruncate pe hârtie (pe un ecran, de fapt) ajungem sa ne cunoaștem, poate la un nivel mai profund având în vedere ca nu mai exista si alte aspecte care ne-ar putea influenta.
În ce privește ultima afirmație, acel prin acel „se presupune” am vrut doar sa dau o nota mai glumeata însa, în realitate, cred ca exista situații în care voi, barbatii, sunteți si mai puternici si mai curajoși. Sau ar trebui sa fiti…:). O săptămână minunată sa ai!
ApreciazăApreciază
Desi am copilarit si crescut printre câini ciobanesti carpatini, niciodata nu mi-am putut imagina sa ma muste vreodata un câine, însa doar la gândul ca s-ar putea întâmpla, întotdeauna analizam situatiile si conjunctura în care eram în prezenta acestora, privindu-le miscarile si fixându-le privirile, anticipam oarecum caruia dintre noi ne este mai frica de muscaturi, si, slava Domnului, înca nu am fost mucat de câini patrupezi, însa de bipezi da, iar aceste muscaturi sunt mult mai dureroase decât ale patrupedelor (zic eu) mai ales când crezi ca-ti sunt prieteni fideli apropiati, ori chiar rude, surori sau frati.
Personal cred, ca oamenii sunt vinovati, pentru toate nenorocirile planetare, chiar si pentru rautatea si violentele dintre animale, inconstienta crasa si lacomia egoista dubioasa, îi ameteste si orbeste, nevazând cum îsi taie creanga singuri de sub picioara, prin exacerbata industrializare, care distruge echilibrul ecologic prin sistemele carteziene seculare.
O duminica sublima, cu liniste, pace, bucurie si multa Lumina Divina, draga Magda !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poate ca avem si noi câte ceva de învățat de la animale. Cât despre muscatura, eram doar o copila, nu prea ma pricepeam sa intimidez un câine, însă e clar ca acel animalut avea ceva cu mine ca prea urât se manifesta când ma vedea…
Duminica binecuvântata, Iosif!
ApreciazăApreciază
Câinii au cel de-al saselea simt foarte bine dezvoltat si o memorie extrem de buna, chiar de invidiat. Tot ce se poate ca a fost cândva de o fetita ca tine maltratat, de aceea (cred eu) te-a atacat si muscat. Chiar si omul, oricât ar fi de, smerit, blând si antrenat, când simte ca e-ngenuncheat, batjocorit, si apasat, de cel pe care l-a ales si l-a votat, se exteriorizeaza la un moment dat, actionând precipitat, inconstient, necalculat ! :) ))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
La asta chiar nu m-am gândit Iosif, dar e posibil sa fie asa cum spui. Pâna la urma, nimic nu se întâmpla fără un motiv (chiar ascuns) pe lumea asta nu? Cât despre cei pe care i-am votat se pare ca suportăm mult si bine jugul asupririi. Atâtia ani de dictatura îsi spun cuvântul, nu?
ApreciazăApreciază
Frumoasă povestea ”FETIȚEI ” ! :)
Din păcate , în situația în care ai găsit-o pe ” FETIȚA ” abandonată :-(
sunt SUTE de astfel de cazuri :-(
dar OAMENI cu INIMA ca a Domniei Tale ,
din păcate , sunt fff puțini ……………..
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mai sunt, mai sunt dar poate ca nu știm noi. Eu totuși, am încredere în sufletul omenesc…:). O seara frumoasa!
ApreciazăApreciază