9 Noiembrie – despre Radu

Sentimente de neputința legate de Radu. Uneori am senzația ca nu știu cum sau nu pot sa-l ajut. Are un suflet sensibil si bun. De aceea e ușor de șantajat si manipulat. Ce mama nu-si doreste sa-si vada copilul ferit de orice suferinta? Dar este posibil? În plus, ma sperie generatia lor. Maturizata prea devreme, obraznica, agresiva, si necomunicativa. Ma sperie anturajul care l-ar putea schimba definitiv în ceva ce nu este (cred eu). Apoi scoala mi se pare un dezastru. Zboară radiere si avioane prin clasa la ora de matematica (spune el), la limba si literatura trebuie sa deschidă larg ferestrele chiar daca afara e vânt si ploua, trimestrul e pe sfârșite (au dat si o parte din examene) dar ei nu au primit încă manualele…Marea majoritate a colegilor deja fumează. Au doar 13 ani…Telefoanele sunt prietenii lor cei buni, devin interiorizati, închiși ca o cutie cu lacat. Uneori ma descurajez, apoi pun întrebări, verific telefonul, îl urmăresc cu GPS…Ce sunt eu? Mama sau detectiv? Dar este încă un copil cuminte, responsabil, însă mie tot îmi este teama…
Miki plânge. Are nevoie de dragostea soacrei si a cumnatei, are nevoie sa se simta acceptata. Dar dragoste cu forta nu se poate si nu înteleg de unde vine aceasta nevoie imperioasa a noastra de a fi iubiti de toata lumea? Nu ne putem mulțumi doar cu puținul acela de lângă noi?