Eu…azi

Trec zile, săptămâni în sir, trec anii…Mai ales anii. Parca prea grăbiți se duc si iau cu ei toată nebunia tinereții noastre… Ne consolam cu ideea ca poate ne lasă în loc, înțelepciunea…Dacă ar fi sa privesc în urma, sa fac un bilanț, as putea sa spun ca mi-a fost o poveste copilăria, adolescenta o permanenta întrebare si maturitatea o lecție continua. Mi-a fost fericire copilăria, frământare adolescenta si încrâncenare prima parte a maturității…Am avut bucurii dar si destule dureri, unele batalii le-am câștigat, pe altele le-am pierdut si sigur ca am regrete…

Am trecut prin viata plina de îndoieli si incertitudini. Nu am știut sa profit de moment sau sa apreciez clipa. Mereu neliniștita pentru ziua de mâine, pentru modul cum interacționam cu ceilalți, pentru felul în care eram percepută si mereu cu regretul timpului pierdut. Poate nu am știut sa ma apropii de oamenii care meritau si i-am lăsat sa treacă pe lângă mine, uneori conștientă de valoarea lor si de felul în care ar fi putut sa-mi îmbogățească viata. M-am oprit în schimb la cei care aveau nevoie de ajutor, neștiind ca tot dăruind sărăceam si eu, ca voi ajunge la un moment dat secătuită de sentimente si ma voi descoperi „rece”, prea obiectiva, prea analitica. Mi-au rămas lamentările si senzația ca ceilalți te folosesc apoi te arunca într-un colț si uita de tine. Uneori, când își mai întorc privirea si te vad acolo ghemuit îți mai arunca câte o întrebare gen „Ce mai faci?”, așa în treacăt. Si daca ai vrea sa răspunzi nu mai ai cui…Nu-i de mirare atunci ca m-am apropiat atât de Dumnezeu. În El găsesc încredere, dragoste, înțelegere, iertare, ajutor, adică tot ce-am căutat la oameni de-a lungul timpului…

                                             –––––––––––––––––-

Hoinari prin timp, adunam sentimente, momente, fapte, cuvinte, zâmbete si lacrimi, regrete, doruri, dezamăgire, iubire, speranța…La final le privim cu detașare pe toate si încercam sa aflam care a fost sensul vieții noastre, ce sau cine ar fi trebuit sa fim…Privind în urma, rămân uimita de visele pe care le-am avut si ceea ce am trăit …Nu pot spune ca unele nu s-au împlinit dar a fost greu si adesea prea complicat. Ma consolez cu ideea ca toate mi-au fost lecții din care a trebuit sa învăț si probabil nu s-au terminat…Încă mai am accese de mândrie nejustificata si poate ca da, lecția smereniei mi se pare cea mai grea.

Cândva, învinovățeam oamenii apropiați pentru tot ce mi se întâmpla chiar daca asta nu ma ajuta sa găsesc soluții si răspunsuri…Azi știu ca alegerile făcute m-au dus pe drumurile pe care am umblat însa în rătăcirile mele am avut si norocul de a întâlni persoane de o valoare incontestabila pe care le port în suflet. Acestea mi-au îmbogățit existenta pentru ca toate amintirile pe care le am sunt despre cineva…Un om un cuvânt, un om un gest, un om o privire, un om o mâna întinsa, un om un sentiment de recunoștință…si lista poate continua… Cumva, poate asta atenuează sentimentul de viata risipita. Asta si faptul ca las în urma mea un suflet care îmi seamăna…

Ma întreb daca exista oameni care odată ajunși pe culmea unui vis, au sentimentul împlinirii, al desăvârșirii…daca povestea lor nu are nicio nota trista…Apoi îmi spun: sunt aici, am împlinit o vârsta si am suficiente motive pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu. Viata ar fi fara gust, searbăda si anosta dacă nu ar fi desenata în toată paleta de culori a sentimentelor…

Descoperă mai multe la La mine în suflet

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

11 comentarii la „Eu…azi”

  2. Frumos ! Foarte frumos și emoționant . Dezvălui latura sensibilității tale . Acum , întreb și eu precum marele scriitor . Magda , spui tu drept ? Îți aduci tu bine aminte ? Nu cumva anii care te despart de acele timpuri au pus între ochii tăi și trecut o pânză cenușie ? Nu cumva peste tot ce povestești , atunci pulberea tristeții tale ? Ia aminte …
    Este adevărat că uneori și eroii au momente de slăbiciune , iar lașii au momente de eroism . Dar până la urmă eroii rămân eroi și lașii , lași . Este adevărat că de multe ori ratăm clipa în schimbul eternității , care și-așa nu ne aparține . Dar clipele prezente sunt materialul din care se fabrică eternitatea . Este adevărat că dacă nu eram în cutare loc , în cutare timp , eternitatea nu ar fi avut loc pentru noi . Da , totul este adevărat . Dar viața este așa cum este . Cu bune și rele. Este o continuă invitație la alegere , chiar dacă nu suntem întotdeauna liberi să alegem .
    Important este să rămânem credincioși nouă înșine . Sa incercam sa ne păstrăm cat mai curați . Chiar dacă , încă , nu există coduri morale care să ne regleze comportamentul .
    Faptul că lași în urmă ta un suflet care îți seamănă și apropierea ta de Dumnezeu sunt coordonatele care ar trebui să-ți întărească încrederea în ziua de mâine . Este cea mai frumoasă împlinire sufletească . Este sensul cel mai înalt al existenței umane.
    Cum era cântul pe care îl intonează călugării de la Muntele Athos în biserică ? „Eu ți-aș dărui un alt trup dacă tu ai fi demn de el” .Până atunci rămânem cu ce avem . E mult ? E puțin ? Numai Dumnezeu știe .

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

    1. Da, rămânem cu ce avem, pentru că nu există alternative. Dacă ar exista, unii dintre noi ar mai schimba câte ceva (cu siguranță, eu da). Însă, nu pot să-ți spun daca e de ajuns. Dacă mă uit în sus, aș spune că e putin. Dacă mă uit în jos aș spune că e mult. Cred că depinde foarte mult la ce anume ne raportăm. Tot ce pot sa spun e că am avut așteptări mai mari de la mine.
      Mulțumesc pentru că ai citit și pentru că m-ai determinat să mă întreb încă o dată dacă e real tot ce simt sau dacă anii au pus o ceata peste trecut așa cum spui. Știu că de multe ori ne construim o imagine eronata despre anumite situații. Dar dacă adun toate amintirile pe care le am, cred că ceea ce am scris e adevărat.
      Numai bine și multe clipe frumoase îți doresc!

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde

  4. Citind, am avut sentimentul ca ce ai scris tu despre amintirile din viata de pana acum sunt adevarate si de fel exagerate : nemultumiri adunate, frici si multe alte neplaceri care au lasat urme in sufletul tau. Ai simtit nevoia sa te eliberezi de simtirile acestea negative prin scris si bine ai facut. Dumnezeu ti-a insuflat pornirea de a te confesa. Apropierea de Dumnezeu iti da o anume siguranta de care aveai mare nevoie. Ai un prieten care niciodata nu iti va intoarce spatele. Iti doresc tot binele si un drum cat mai lin prin viata care te asteapta de aici inainte. Cu Domnul alaturi.
    O zi cu ganduri senine!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

Răspunde-i lui 10acitate Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.