Îmbătrânesc mama…

Îmbătrânesc mama. Încep sa te înțeleg mai bine. Au apărut riduri pe care nu-mi place sa le privesc dar ma consolez cu ideea ca fiecare vârsta are farmecul ei si ca suntem obligați sa trecem prin toate etapele vieții. Si pe mine ma dor oasele uneori, ma copleșește trecerea prea rapida a timpului si ma simt lipsita de energie în a numite momente. Si eu sunt îngrijorata pentru viitorul copilului meu. Îl vad cum creste si ma gândesc la ziua în care n-am sa-i mai pot fi sprijin ci povara sau la ziua în care-l voi lasa singur. Spuneai tu cândva: „cel mai greu e sa ajungi la vârsta la care simți ca ești ca o desaga pe umerii copiilor tai.” Chiar si asa, îmi doresc sa trăiesc până atunci sa ma pot bucura de toate transformările care vor aparea în viata sa, sa-l vad ca devine înțelept, ca-si afla sensul propriei existente.

„O fi ușor de zămislit un pui de om când e dorit,
Dar cât de greu e să ți-l crești, să-l întărești, să-l șlefuiești…
Să știi că sub un fir de vânt nu se apleacă la pământ,
Sau chiar dacă s-ar apleca, să știi că se va ridica.
E-așa frumos când e micuț, un îngeraș în legănuț,
Când vorba-ncepe să îngâne, când șade numai lângă tine,
Cu mâinile pe după gât, când lumea lui ești tu și-atât,
Când zâmbetul îi prisosește și nici nu știe la ce crește.
E o comoară-ntre comori, cu primii lui doi dințișori,
Cu nasul cât un năsturel, gurița cât un mugurel,
Cu plete rare, mătăsoase și cu fălcuțele pufoase,
Cu ochișori limpezi, mirați și-atât de des înlăcrimați.
Dar cât de greu când plânsul său va revărsa în plânsul tău,
Când vei simți, printre suspine, durerea lui cum doare-n tine,
Când seva neodihnei tale va fi hrana odihnei sale
Și câtă veghe-al apăra de însăși inocența sa!
Mirosul lui de prunc curat, pe suflet îți va fi-ncrustat,
O să-l adormi la sân cântând, sau pe picioare legănând,
Va râde cu îngeri-n somn, de parcă n-ar fi pui de om,
Ci pui de Dumnezeu, plăpând, Hristos în poala ta crescând.
Dar când va face primul pas va fi întâiul bun rămas,
Cu fiecare pas ce vine se va îndepărta de tine,
Cu fiecare clipă-n parte va fi c-o clipă mai departe,
Și-n orișice îmbrățișare va fi un strop de-ndepărtare.
Va fi acea IUBIRE pură, neîntinată de măsură,
Izvor de har și de puteri, cea mai adâncă-ntre dureri,
Blagoslovită în rugi sfinte, stăpână-n suflet și în minte,
Balanța între rău și bine, cu mult mai tare decât tine.
Căci pruncul tău nu e al tău, e-un suflet dat de Dumnezeu,
Dar din Iubire spre Iubire, o jertfă mai presus de fire,
De treci prin Rai, de treci prin Iad, să-l ocrotești cu-același drag
Până ți s-a-ncheiat zidirea… și-atunci ți-ai împlinit menirea!” —- Liliana Burac

Îmbătrânesc mama. Încep sa înțeleg ceea ce parea de neînțeles si sa trăiesc clipele mai calm, mai așezat, sa privesc oamenii cu mai multa îngăduință. Greșelile pe care le fac unii nu mi se mai par atât de mari, atât de neiertat. Si pe ale mele am învățat sa le trec cu vederea. Nici filmele pe care le vad si cărțile pe care le citesc nu mai sunt la fel. Cele de dragoste sau aventura, au ramas undeva în urma. Acum interesele mele se îndreaptă catre sociologie, istorie, politica, psihologie. Teme plictisitoare pentru vârsta tinereții. Atunci vrei sa-ti trăiești viata cu toata forța nu sa o pricepi.

Îmbătrânesc mama. Cred si-mi apar credința. Pildele încep sa capete alt sens, versetele devin izvor de înțelepciune, psalmii îmi devin rugăciune, si fiecare zi o încep cu un „Doamne ajuta”. Poate ca apropierea de sfârșitul drumului si plecarea celor dragi, ne face sa căutam răspunsuri si sa ne punem speranța în existenta sufletului de dincolo de moarte. Poate ca de la o anumita vârsta toata frumusețea vieții vine din filozofie si spiritualitate.