Mi-am legat sufletul

Mi-am legat sufletul de casa părinteasca. Am suferit când mi-am urmat drumul în viată si am suferit si mai mult când am găsit-o goala.

Mi-am legat sufletul de prietenii din copilărie însă fiecare am pornit în căutarea propriei fericiri si copilăria a ramas doar o plăcută amintire.

Mi-am legat sufletul de un băiat înalt, brunet, cu o privire calda si foarte răbdător. Nici astăzi nu știu de ce, la momentul respectiv nu am înțeles ca era marea mea dragoste si ca în realitate puterea mea de a iubi va rămâne întemnițată acolo, în timpul acela.

Mi-am legat sufletul de colegii cu care am lucrat. Pe vremea aceea nicio clipa nu mi-am imaginat ca după un timp voi ajunge sa trăiesc la mii de kilometri distanta de ei si ca încet, încet vom descoperi ca nu mai avem nimic în comun.

Mi-am legat sufletul de lucrurile mărunte, de anumite obiecte, de mașina pe care o conduc însă toate au termen de valabilitate si într-o buna zi va trebui sa le arunc la gunoi.

I-am dăruit sufletul unui om care l-a luat si l-a umilit, l-a mototolit, l-a calcat în picioare dar chiar si asa mi-a fost greu sa rup ceea ce credeam eu ca ne unește. Si mai greu mi-a fost sa-mi iau sufletul înapoi si sa-l peticesc, sa-l curat, sa-l arat din nou altei persoane. De dăruit nu, n-am mai fost în stare sa-l dăruiesc decât propriului copil dar probabil ca va veni o zi când si el îl va șterge de praful uitării doar din când în când.

Tot ce-mi rămâne este sa ma rog Bunului Dumnezeu sa-mi arate calea prin care sa-mi leg sufletul de veșnicie caci de acolo vine si acolo trebuie sa se întoarcă.

„Dumnezeu e veşnic nou în sufletul bietului om. Deodată cu Dumnezeu se pierde şi liniştea sufletului, şi sufletul pe urmă se chinuieşte şi se zdrobeşte fără reazim în vâltorile vieţii şi bâjbâie în beznă, întocmai ca un copilaş care ar porni singur în lumea largă, în miez de noapte.” Liviu Rebreanu