Toamna…

Parcul ca paleta unui pictor.

Frunza căzute, ani trecuți…Miresme de gutui, castane si struguri…Vals de toamna.

Vii desfrunzite, alei îngălbenite, tâmple cernite…Suflete în armonie cu natura…Melancolie.

Vântul sufla ușor peste dealuri, peste păduri, peste gânduri…si împrăștie culori: galben, arămiu, maro, portocaliu…Nostalgie.

Zile mai scurte, un soare blând, revin amintiri. Tăcere…

Vers: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasa!” Bucurie.

Undeva, în cea mai depărtata amintire tata savurează aroma vinului nou si spune povesti de pe front. Dor.

Nori ce picura lacrimi de cristal, rotocoale de fum, zare cenușie. Rece.

Miros de pâine abia scoasa din cuptor, un fus sfârâind ușor, senzația de iubire nesfârșită. Mama.

Si o întrebare: Cum poate fi atât de frumoasa natura când moare? Uimire.