De Dragobete – Ce e iubirea…

Eram o adolescentă timida dar încrezătoare și plină de speranță. Pe atunci nu știam ca drumul pe care aveam să merg nu va fi o alee cu flori ci o cărare sinuoasă în căutarea unui vârf de munte. Câte tristeți și dezamăgiri ma așteptau și cât de puține bucurii! Eram la vârsta când încercam sa ma descopăr, sa înțeleg cine sunt și ce-mi doresc, când cautam singurătatea ca să-mi pot desena viitorul și uneori,  eram fericită ca zâmbetul ce apare pe obrazul unui copil adormit….Eram la vârsta când „trupul si sufletul meu reprezentau începutul unui mare cântec și tremurul mâinii care-l căuta”, când visam cu ochii deschiși la un print plămădit din imaginația mea, punându-mi mereu aceeași întrebare: „ Oare ce o fi iubirea?”
– Ce e iubirea mama? Mama m-a privit o clipă surprinsă și gânditoare.
– Nu știu ce e și nici nu as putea sa o descriu. Tu ce simți pentru mine?
– Simt ca fără tine nu aș fi întreagă, și că as trai cu o jumătate de zâmbet, o jumătate de lacrima, o jumătate de suflet…Fără privirea ta blândă, fără vocea ta caldă, fără mângâierea mâinilor tale asprite de munca n-as mai avea bucuria tinereții de acum și poate nici speranța unui viitor.
– Vezi? Asta e o forma de iubire.
– Dar pe asta o cunosc și mi-e clara. Eu altceva vroiam sa știu. Tu l-ai iubit pe tata?
– Nu mi-am pus niciodată asemenea întrebări. Au venit necazurile peste noi mult prea devreme; ați apărut voi și a trebuit sa muncim din greu ca sa ajungeți ceea ce sunteți acum. Toată dragostea v-am dăruit-o vouă. Dacă l-am iubit? A fost singurul om ce mi-a stat alături când o lume întreaga îmi întorcea spatele, chiar înainte de a ma cunoaște. L-am admirat pentru curajul de a lupta într-un război și pentru demnitatea cu care a suportat umilința regimului.  M-a învățat ca nu contează ce ai în viată, cât pierzi sau cât câștigi, ci pe cine ai alături. Cum puteam sa nu-l iubesc?

Am lăsat-o pe mama să-și vadă de treburile ei zilnice, poate gândindu-se și ea la iubire altfel decît până acum, și am pornit în căutarea unor răspunsuri.
– Ce e iubirea soare?
– Dăruiesc lumina și căldura pământului fără sa primesc nimic in schimb…Poate tocmai asta înseamnă iubirea: dăruirea necondiționată.
– Ce e iubirea vântule?
– Poate foșnetul frunzelor când simt mângâierile mele sau tumultul cu care vin și plec din calmul zilelor de vara
– Ce e iubirea florilor?
– Bucurie, frumusețe, gingășie….Iubirea se deschide ca noi în zorii zilei si moare odată cu apusul, cu uitarea…
Întrebam tot ce era în jurul meu „ce e iubirea” și primeam nenumărate răspunsuri dar nici unul nu mi se părea complet. Am căutat în muzica, în poezie, în cărți o definiție care sa cuprindă totul:
„Daca vrei sa fii iubit, iubește”spunea Seneca
„Iubirea este determinata de necesitatea pe care o simte o persoana de a fi completata de alta” spunea Platon.
„Îndrăgostiții și nebunii au creiere atât de înfierbântate si fantezii atât de stranii încât se tem de lucrurile pe care rațiunea nu le poate pătrunde” spunea Shakespeare.
Iubirea este rezultatul reacțiilor chimice din corpul nostru, acea atracție chimica bazata pe semnalele acustice, vizuale, olfactive și hormonale ale potențialului partener, care ne atrag spre acesta, spuneau oamenii de știința.
Iubirea înseamna compatibilitate intelectuala, același sistem de valori, aceleași preocupări, respectul reciproc, dorința permanentă de a afla si de a satisface nevoile celuilalt, spuneau psihologii.
Isus s-a sacrificat lăsându-se răstignit pe o cruce din dragoste pentru noi oamenii, ca sa arate că doar un anumit sentiment ne poate răscumpăra greșelile, ne poate purifica – iubirea ca sacrificiu suprem, spunea Biblia. Dar sa iubești până la sacrificiu e ceva supraomenesc…

Niciuna dintre aceste explicații nu mă mulțumeau. Nici nu avea cum. Doar trăind iubirea, o poți înțelege. Au trecut ani de atunci și am experimentat dragostea ca bucurie dar și ca suferință.
Am crezut că sunt îndrăgostită cândva. A fost o iubire amestecată cu mila ce s-a transformat cu timpul în tăcere, indiferentă și într-un târziu, uitare însa dragostea adevărată am trăit-o o singură dată și a fost delir, bucurie nesfârșită, vârtej de sentimente.

Și astăzi, mă întreb pe mine.
-Ce e iubirea Magda?
-Este gândul meu permanent la cineva anume, este bătaia frenetica a inimii mele ori de câte ori îmi amintesc, este dorința aceasta uriașa de a-l atinge, de a-l simți, de a-l face fericit, de a ma multiplica în mii de femei cu același chip care să-i transforme viață într-o continua căutare – a mea.  Este sentimentul că el reprezenta o unicitate, o desăvârșire. Știu ca între noi există o prăpastie dar „curcubeiele pășesc peste prăpăstii cu toate culorile grădinilor” și dragostea noastră ar  fi putut fi un salt de curcubeie…Ar putea fi încă…???
-Ce e iubirea? Tu știi?