Călătoria

Situațiile neprevăzute îți pun în mișcare toate simțurile, îți cresc nivelul de adrenalină și îți solicită la maxim atenția ca să găsești soluții cât mai convenabile pentru tine. Uneori există, alteori nu. De data aceasta, pentru mine singura opțiune a fost o călătorie și iată-mă în trenul către Cluj, Timișoara – Iași, care e aproape gol și spre surprinderea mea, mult mai nou față de cum era acum șapte ani în urmă când am călătorit ultima dată cu el. Atunci arăta ca un tren al groazei: ruginit, jerpelit, scrijelat, rece, cu uși care rămâneau blocate, te ducea cu gândul la filmele lui Spielberg (alt regizor de gen nu știu pentru că nu-mi plac filmele horror)…Mă așez și eu pe locul destinat deși doar câteva scaune sunt ocupate de tinerii frumoși ai zilelor noastre care nici nu văd nici nu aud pentru că sunt concentrați la ecranele telefoanelor, conectați și interconectați.

Odată luată decizia plecării, m-am calmat și am hotărât să mă bucur de „aventură”. Acum, liniștită, privesc pe fereastra vagonului. Câmpuri arate, pajiști verzi, boscheți înfloriți (nu știu ce plante sunt) și gradini frumos organizate. Dar pe lângă verde și flori, aceleași clădiri, vechi, abandonate care dau senzația de pustiu, de straniu…

Pe malul Mureșului, copaci drepți sau contorsionați, cu forme ciudate, cu sau fără coroană, și pe ici, pe colo, nelipsitele pungi cu de toate. Se pare că, încă mai este nevoie de educație civică, de conștientizare ca să înțelegem că natura nu este coșul nostru de gunoi, are viața ei, farmecul ei pe care, uneori nu știm să-l apreciem.

Pe dreapta o altă clădire veche, care a fost cândva roșie, decolorată de timp și intemperii, gara Unirea. Pe un vârf de deal, o biserică din lemn. Se văd luminile candelabrului sau poate a lumânărilor aprinse, prin ușa lăsată deschisă. E soare și niște puncte mici, albe, cad din cer. Par a fi fulgi de zăpadă. Chiar sunt și e aprilie.

Aeroportul din Cluj, e mic, curat, elegant, recent renovat. În sala de așteptare doi călători inediți, indeciși cu privire la direcția spre care vor merge.

Și doi îndragostiți, un spaniol și o româncă pe care nu am îndrăznit să-i fotografiez când se sărutau.

Mergem către avion pe grupe, însoțiți de un tânăr care ne arată traseul precum copiilor de școală. Telefon închis. Un gând a fost permanent cu mine. O mirare. Stau la geam. Lângă mine un tânăr absorbit de Tik Tok, în margine o femeie care-i dă ultimile indicații soțului rămas probabil acasă. Decolăm. Majoritatea persoanelor au căști, ascultă muzică, văd filme sau se joacă. Oamenii nu mai vorbesc unii cu alții. Cu ani în urmă, într-o astfel de călătorie, aflai toată viața celor de lângă tine.

E zi, lumină și pot vedea. Locuințele par pietre aruncate pe niște plaje imense. Încrețiturile scoartei și nori. Avionul parcă stă. Poteci, vârfurile munților care se ridică deasupra norilor. Citesc, scriu, timp pentru mine.

Ne pregătim de aterizare. Aproape de Madrid se văd terenuri inundate de ploile din ultimele săptămâni.

Aterizăm pe o pistă a unuia dintre cele mai importante aeroporturi din Europa, Barajas sau Adolfo Suarez, din Madrid. Întins pe o suprafață de peste 3000 de hectare, modern, cu acoperișuri ondulate, este o punte între continente, un loc în care se intersectează drumuri, destine, povești pe care oamenii le aduc din toate colțurile lumii. Miroase a cafea, a parfumuri scumpe și a nerăbdare. Aglomerație, gălăgie, culori, viață. Pe o bancă, mă așteaptă și pe mine cineva…

Între două aeroporturi, nu se parcurg doar kilometri, ci și gânduri, amintiri, temeri, speranțe….