Gând de duminică

Când omul este deznădăjduit și caută soluții, uneori își amintește de Dumnezeu și așteaptă un miracol dar nu înțelege că fără credință e imposibil. Doar dacă Lui i se face milă și hotărăște să pună capăt așteptării. Cam așa s-a întâmplat și cu slăbănogul din evanghelia de azi. Cineva, nu ni se spune cine, poate niște rude mai îndepărtate, poate vecini, poate oameni din comunitate care hotărâseră să-i mai dea o șansă, l-au dus la lacul Vitezda, unde mulțime de oameni așteptau coborârea Îngerului ca să tulbure apa și să se întâmple miracolul, și l-au lăsat acolo. În realitate acest abandon în fața speranței sună mai mult a condamnare decât a ajutor. Să privești 38 de ani la rând cum alții își vindecă sufletul și trupul știind că tu nu ai nicio șansă nu poate fi decât un chin. Dar, fiind paralizat, trebuie să rămână acolo pentru că nu are om care să-l ia sau să-l arunce în apă. Poate că suferă mai mult de o paralizie a sufletului decât de cea a trupului din moment ce nimeni nu se gândește la tortura lui psihologică. „Nu am om, Doamne, spune”. E singur. Boala care-l macină pe el și pe mulți dintre noi, e singurătatea, e boala secolului care doare, care sfâșie. E boala copiilor care cresc fără părinți, boala tinerilor care deși interconectați nu se simt înconjurați de prieteni, boala vârstnicilor abandonați în apartamente sau case izolate în vârf de munte. Și studii recente ( Eisenberger, N. I., Lieberman, M. D. 2003) arată că singurătatea socială este asociată cu durerea fizică pentru că, activează cortexul cingulat anterior dorsal (dACC) adică centrul cerebral responsabil de recepția durerii corporale. Consecințele ei pot fi devastatoare pentru că pot conduce la izolare, anxietate, depresie chiar sinucidere.

„Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa” spune slăbănoglul și Iisus, cel care ne spune: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții. Așa cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”, vine să împlinească chiar el această lege, să fie prietenul și vindecătorul, să arate că prin compasiune, dragoste și iertare, minunile sunt posibile. Apoi pleacă pentru că faptele bune se fac în tăcere ca un act de smerenie și bunătate nu ca pe o medalie câștigată la un concurs, pe care ti-o atârni în piept ca să arați lumii că tu ești cel ce face diferența.

„Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!” mai spune Iisus. Cu alte cuvinte, ia-ți sufletul, scutură-l de păcate, de răutate, înnoiește-l, primenește-l, întărește-l în credință! Învață să trăiești în comuniune cu cei din jur, să fii de ajutor celor care au nevoie pentru ca pe viitor să nu fii nevoit iar să spui ”nu am om”. Ca o confirmare că se referă la vindecarea sufletului vine și îndemnul final : „De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.”

Poate că asemeni Domnului, uneori vine și conștiința noastră să ne întrebe „Voiești să te faci sănătos?” și noi răspundem afirmativ dar drumul către vindecare este lung și anevoios pentru că presupune schimbarea vieții, a modului în care interacționăm cu ceilalți și în care ne ierarhizăm valorile.

Să ascultăm chemarea: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28), să punem blândețe în loc de mânie, înțelegere în loc de intoleranță, admirație în loc de invidie, iertare în loc de intransigență și dragoste în loc de ură!