Țara Orbilor

„Țara orbilor” este o povestire scurtă publicată pentru prima dată de Herbert George Wells (H. G. Wells) în 1904 în revista britanică „Strand”.
În această poveste, autorul ne prezintă un sat de munte izolat din Anzi, unde o boală ciudată s-a răspândit și i-a orbit pe toți locuitorii. Cu timpul, aceștia au pierdut contactul cu lumea exterioară, nu și-au părăsit niciodată valea și generații întregi au născut copii care erau și ei orbi, până când nu a mai rămas nicio persoană văzătoare printre ei.
Într-o zi, în timp ce alpinistul Nionez se bucura de drumeția sa, i-a alunecat piciorul și a căzut pe munte, până a ajuns în acea vale retrasă. Din fericire, a supraviețuit, deoarece a căzut pe acoperișuri pline de zăpadă și peste copaci.
Primul lucru pe care l-a observat a fost că locuințele nu aveau ferestre, pereții erau vopsiți în culori ciudate, aleatorii, iar construcția în sine părea haotică. Apoi a concluzionat: „Aceste case trebuie să fi fost construite de un orb.”
Pe măsură ce se mișca prin sat, a început să strige oamenii, dar aceștia treceau pe lângă el fără să-l observe. Apoi și-a dat seama că se afla în „Țara Orbilor”. S-a apropiat de un grup de localnici și a început să le explice cine este, de unde vine și cum „văd” oamenii în țara lui.
Dar imediat ce a rostit cuvântul „vezi”, a simțit că făcuse o greșeală. Oamenii i-au pus întrebări:
— Ce înseamnă să vezi?
— Cum văd oamenii asta?
— Prin ce mijloace?
Au început să-l batjocorească și să-l numească nebun. Unii au mers chiar până acolo încât au sugerat să-i scoată ochii, crezând că însuși faptul că avea ochi era sursa „nebuniei” sale.
Nionez nu a reușit să explice conceptul de văz celor care nu au știut niciodată despre asta și nici nu și-l puteau imagina. A scăpat, nelăsându-le să-i ia ceea ce era considerat o boală – vederea. În timp ce fugea, se gândi:
„Cum poate orbirea să fie corectă, iar vederea o boală?” / sursa: Facebook

„Țara orbilor” suntem noi și oricare altă națiune în care domnesc ignoranța, sărăcia, violența verbală și ura față de ceilalți. Este țara în care populația stăpânită de frică, se opune oricărei schimbări ridiculizând-o și opinându-i rezistență.

„Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard!”, spune un proverb autohton ceea ce arată că frica noastră față de nou este ancestrală și ne-o demonstrează istoria neamului: anexarea Basarabiei din 1812, pierderea de teritorii sau mai bine zis cedarea lor prin pactul Ribbentrop-Molotov, consimțirea tacită a dictatului de la Viena, ca să nu mai vorbim de numeroasele situații recente în care am adoptat fără să ripostăm legile impuse de Occident și nu toate sunt valabile sau benefice pentru noi. Implementarea lor ar trebui să țină cont totuși de factorii geopolitici, culturali, psihologici, sociali, etc. Dar cum să nu stăm cu „capul plecat” când de-a lungul timpului am fost învățați că supraviețuirea înseamnă supunere și adaptare nu revoltă? Asta ne-a făcut să acceptăm compromisuri și să rămânem tăcuți în fața puterii. Comunismul a accentuat această atitudine cultivând frica, obediența, neîncrederea nu doar în instituții ci și în cei de lângă noi. Apoi educația de un nivel îndoielnic și manipularea media au contribuit la „orbirea” colectivă caracterizată prin lipsa gândirii critice (există dar nu în sens constructiv), a creat confuzie și haos informațional. Oamenii s-au împărțit în tabere cu ideologii diferite și nu doar că nu acceptă dialogul sau ideea că adevărul poate fi mai complex decât îl văd unii sau alții dar recurg la tot felul de acuzații îmbogățite cu fel de fel de adjective.

Sigur că aflându-ne într-o zonă complicată pe post de tampon între est și vest, nu întotdeauna putem spune „nu” marilor puteri dar am putea să folosim acești factori geostrategici în favoarea noastră și măcar din când în când, să ne apărăm interesele. Poate tocmai de aceea, jumătate dintre votanți au vrut altceva. Dar nu a fost să fie. Alegerile s-au terminat și iată că avem un președinte a cărui bodyguard creează senzații printre „influencerele” din lumea virtuală, un președinte care se implică direct în alegerile dintr-o țară vecină. Mă întreb dacă se va alege contracandidatul, care va fi relația acestuia cu România. Poate că noul ales, știe sigur cine va conduce Polonia în următorii ani. Poate că și acolo, d-nii de la Bruxelles vor face uz de toate metodele de ingerință în procesul electoral. Deja au experiență în asta…