Un muzeu inedit

Până să am prima mașină, toate călătoriile le-am făcut cu trenul, nu pentru că era singurul mijloc de transport ci pentru că-mi plăcea. Ritmul monoton al roților, posibilitatea de a cunoaște mai mulți oameni, de a le afla poveștile, mă fascina. Era ca un exercițiu continuu de cunoaștere a psihologiei umane: fizionomii diferite, trăsături de caracter, atitudini, gesturi – toate erau pentru mine, descoperiri interesante. În una din aceste călătorii, spre Sibiu, a trebuit să schimb în Teiuș. Bineînțeles că tânără fiind nu am dat importanță la detalii arhitectonice dar mi s-a părut a fi o gară „aruncată” în mijlocul câmpului în care vântul sufla cu furie din toate direcțiile. De data aceasta însă, cum trenul a avut o întârziere semnificativă, am avut timp să mă plimb, să privesc cu atenție clădirea veche și să descopăr stilul romantic din perioada Belle Epoque.

Nu mi-a fost greu să aflu că a fost inaugurată la 20 noiembrie 1871 odată cu deschiderea liniei ferate Alba Iulia – Teiuș – Războieni și că la scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial, la 20 noiembrie 1916, a fost inspectată de către Carol I al Austriei. Apoi, în incinta acestei gări, regimul comunist, a organizat procesul finalizat prin condamnarea vinovaților de accidentul feroviar din Bucerdea soldat cu 22 de morți și 70 de răniți. Din păcate clădirea se află într-o oarecare stare de degradare dar chiar și așa i-am admirat zidurile și undeva pe fațadă am descoperit o plăcuță pe care scria: „Aici a căzut primul martir al Marii Uniri, stegarul Ioan Arion din Agriș, comuna Iara, județul Cluj, ucis mișelește la 30 noiembrie 1918, purtând în suflet, idealul și entuziasmul făuririi României Mari.”

Apoi, la mică distanță de gară am descoperit un mic parc feroviar în care sunt expuse o locomotivă cu aburi din 1940 restaurată dintr-un depou din Lugoj, un vagon regal construit în Italia în urmă cu un secol, un vehicul feroviar vechi utilizat în trecut pentru întreținerea căilor ferate și alte artefacte precum felinare de macaz, un aparat Morse de la începutul secolului trecut și o coloană de apă marca KRAUSWERKE, veche de peste 80 de ani, folosită la alimentarea cu apă a locomotivelor cu abur. Am întrebat-o pe doamna de la casa de bilete despre muzeu. ”Nu știu prea multe, mi-a răspuns. Tot ce pot să vă spun este că a fost inaugurat în 2013 de către edilul orașului, primarul Mirel Hălălai împreună cu oameni inimoși care au dorit să mențină vie amintirea acestei căi ferate. Pe vremuri, aproape în fiecare casă era cel puțin o persoană care lucra la CFR. De exemplu, tatăl meu a fost impiegat de mișcare și iată-mă și pe mine aici, în spatele acestui ghișeu.” Se pare că atunci când se străduiesc, oamenii pot face lucruri minunate, mi-am spus în gând, îndreptându-mă spre trenul abia sosit în stație.

Mi-am ocupat locul trecut pe bilet și am privit în jur. Lângă mine, stătea o tânără cu părul lung, șaten și ondulat, cu ochii mari și verzi, cu un zâmbet care îi descoperea dinții albi și perfect aliniați. Doar îmbrăcămintea mi s-a părut un pic ciudată: o pereche de blugi bej și o bluză tot bej lălâie, cu umeri căzuți care fusese tăiată și cusută la mână, cu ață albă. Puloverul pe care tocmai și l-a dat jos, l-a împachetat cu gesturi repezi dar grijulii și l-a așezat cu atenție deasupra rucsacului din piele. Apoi, a scos un set de creioane dintr-un penar tot din piele și a început să schițeze chipul unui bătrân asiatic ce stătea în fața ei. Am privit-o un timp și i-am admirat talentul, apoi m-am lăsat absorbită de lectură. Călătoria mea abia începuse.